Înainte să-mi spun eu gândurile din titlu vă încurajez să citiți/ascultați și următoarele, asta dacă vrem să avem un playlist comun pe temă:
- Articolul lui Adrian Șchiop despre manele, un articol absolut minunat pentru cei interesați de subiect. Tot Adrian Șchiop a scris și despre „Manelele și lumea interlopă”, alt articol fără de care tot ce urmează să discutăm e la nivel de vorbe la colț de blog;
- Ascultați și Arhiva de Sunet, podcastul care îmbină arhitectura cu muzica. Recomand toate episoadele, dar pe noi acum ne interesează cel despre manele și petreceri cu lăutari;
- Cândva am mai scris și eu niște gânduri pe tema asta, mai exact despre cât am pierdut ca țară urând manelele (și implicit maneliștii).
Relația mea cu manelele?
Sunt fost rockăr cu vestuță de blugi cu patch-uri cu trupe. Până la 14 ani am tocit casetele cu AC/DC, Led Zeppelin, Queen, Pink Floyd ș.a.m.d. pe care le avea și le cumpăra tata. Le ascultam zilnic la casetofonul Fisher din sufragerie.
La 14 ani cel mai bun prieten a descoperit The Ramones și ne-am schimbat într-o variantă balcanică de SLC Punk.
Eram stereotipic. Manelele-mi puțeau. Reprezentau incultura, kitsch-ul și cam tot ce s-a promovat vreodată pe tema asta în discursuri de tip Guerrilla/Rock FM/Cronica Cârcotașilor, prin portavoci de tip Hrubaru, Găinușă, d-ăștia. Nu-mi amintesc vreun moment în care să-mi sângereze urechile auzind manelele, dar social știam că e de prost gust să asculți. Era în vremurile în care asociam condiția unei clase sociale cu muzica ascultată, iar portavocile anti menționate mai sus promovau și faptul că „maneaua prostește”, deci n-asculți manea pentru că-ți place și cântă pe sufletul tău (precum fac ceilalți cu genurile lor preferate), ci maneaua e un viciu, de ea te apuci și după ce te prinde începi să-ți vinzi cărțile din casă și să spargi banii pe spart semințe.
Oricum, dihotomia era clară: asculți rock ești deștept, asculți manele ești prost.
Cu maneaua m-am împrietenit cu ajutorul saxofonistului din trupă. Când ne-am cunoscut și s-a hotărât să cânte cu noi ne-a dat să vedem ce ascultă el. Nu credeam că manelele pot sta în același Winamp lângă Green Day, Bob Marley, Metallica și Vivaldi. Am încercat să recuperez rapid un decalaj de manele și lăutărească.
Cam pe atunci am prins drag de primele albume ale lui Guță (eu îi spun „perioada albastră”) și atunci am înțeles că în spatele fiecărui cântăreț de manele sunt instrumentiști cum rar am văzut. Are Guță un bass pe primele albume… Cât despre albume, mesaje… să arunce cu piatra cine n-a ascultat Glam Rock, rap-ul ăla cocalăresc în care copii de bani gata cântă despre „viața grea” în cartier sau AC/DC (bă, AC/DC chiar e manea, doar că în engleză și cu distors).
Dacă citiți „Istoria muzicii în Europa” (Brigitte François-Sappey) o să vedeți că în muzică, de când ne știm, au existat rockeri, punkiști, maneliști, comerciali (în sensul stereotipic dacă ne referim la muzicienii din Evul Mediu până azi). Ce crezi că se asculta la Radio Zu în 1573?
De altfel, nu mai dezvolt aici că sigur am mai zis cu alte ocazii, râca pe manele e solid fundamentată pe rasismul împotriva romilor și gargara românească pe care o fac cei mai mulți compatrioți albi cu muzica „populară românească” pe care și-o vând ca fiind „la fel din moși strămoși”, ca pe idealul românesc al lui Vlad Țepeș. Să dai cu nasoale în manele și să asculți cu mâna la cocardă bălăriile de la Etno și celelalte posturi aferente… caterincă.
Ce se întâmplă azi cu maneaua și lăutăria?
Din fericire s-a terminat cu ascultatul manelelor la modul ironic. „Agnosticismul muzical” specific millennialilor care voiau să păstreze aparențe înalte a murit. Acum nu mai trebuie să spună nimeni „ascult de toate, dar nu manele”, „ascult manele așa, la caterincă”, „mna, știi cum e când se îmbată ăștia…”.
Există deja în București (nu știu de restul țării) destule cluburi și petreceri la care se adună clasa creativă (adică salarii medii-mari, ori impresii de salarii medii-mari, ori „ne simțim de parcă avem” salarii medii-mari) și se distrează pe manele vechi și noi. Albi bolnavi de hipsterie dezbat dacă Vali Vijelie e top sau nu. Sunt inclusiv petreceri cu manele feministe. Oricât de ciudat sună, manele feministe înseamnă ore întregi de manele în care femeia nu e portretizată ca un obiect sexual. Adică alea de dragoste. De altfel, manele misogine sunt cam câte sunt și cu greșeli gramaticale, aviz celor care nu ascultă un gen pentru că „a zis care și cântă despre sex”.
Recent am ajuns la două concerte Șaraimanic. Un proiect muzical cu accent pe muzica lăutărească, romă, manele, dar și un melanj între stiluri internaționale. Dacă nu ești român (deci virusat de relația rom-manea-român), Șaraimanic e posibil să-ți a proiect jazz.
Paranteză.
N-o să spun la care dintre cele două locații (că până acum am ascultat Șaraimanic în Control și Expirat), dar dacă n-ai sunetist/sunet pentru acest profil muzical nu te băga. Păcat de țambalul ăla, superb instrument, dar degeaba îl ai dacă trebuie să fugi prin sală după vocea lui. Unde mai pui că se enervează și artiștii când nu e sunetul cum trebuie. Dacă ai făcut sunet doar pentru gigi și distors nu te băga la acordeoane și d-astea.
Închid paranteza.
Mă uitam la concertele la care am ajuns și mă gândeam că sunt fix pe gustul tatălui meu. Că el în tinerețe mergea la lăutari și îi plăcea să-i cânte Spotify-ul la ureche. Și exact piesele și o parte din artiștii Șaraimanic. Și ca tata mulți. Doar că, interesant, cei care prin anii 70-80 au întreținut muzica asta n-ar putea să mai fie părtași astăzi la revive-ul lăutăresc-manelistic. Evident, nu-i țin genunchii, dar nici portofelele.
Privită de sus (de unde m-am uitat eu), maneaua se gentrifică. La manea și lăutărie începe să fie biletul scump. Meniul scump. Maneaua devină clasistă (ha!) pentru că pare să se transforme într-un produs artistic specific unei comenzi de cafea care durează 5 minute și costă de la 25 lei în sus. De altfel, nici nu prea vezi romi, ori publicul stereotipic de manele, la maneaua asta (clasistă cum îi zic eu aici). Vezi hipsterițe cu batic la șto (este ăsta cultural appropiation?), vezi rochii înflorate asortate la ținute office, beanie-uri sărind pe ritm. Dar nu-s ăia care ascultă manele dintotdeauna, ăia la care strâmbam din nas acum 10-15 ani.
De ce nu sunt și ei?
Oare aceeași manea nu poate să fie în aceeași sală și pentru hipster și pentru „cocalar” (cocalar în sensul stereotipizat ani de zile)? Pițipoanca office nu poate da din buric lângă pițipoanca clasică?
Oare consumul ostentativ rupe legătura? Că ăia clasici ar vrea artificii la „șampanie” în timp ce noul val trage de ginul tonic jumătate de concert? Ăia pe vechi sunt cu băutura și ăștia pe nou au alt escapism? Că ăia clasici nu se sfiesc să arunce sute de euro în lăutari, în timp ce hipsterii pun la mișto 50 lei pe țambal? Din nou, lucrăm cu stereotipuri, dar niște diferențe sunt acolo. Îi unește doar faptul că toți se simt bine pe „Așa sunt zilele mele”.
Și cum va evolua fenomenul? O să intre (în sfârșit) maneaua asumată pe radiourile comerciale, „bastioanele” muzicii bune care-ți dau Inna/Antonia în heavy-rotation de 10 ori pe zi? O să reintepreteze Delia toate manelele, dând o formă comercială fiecăreia (precum tot face de ceva timp, vezi „Oțelul Galați”)?
De altfel, nici nu știu cum văd artiștii de manele fenomenul.
Le place faptul că în sfârșit pot cânta pe scene, la public, să facă show-uri care până acum erau rezervate doar nuntașilor pentru că pe ei nu îi voia nimeni în mainstream? Îi satisface (emoțional și financiar) faptul că pot să iasă din zona petrecerilor de interlopi unde cântă „cu sabia pe masă o noapte întreagă” (adică de frică), pentru a bucura timp de 1-2-3 ore niște hipsteri care nu știu/nu vor/nu dau dedicații pentru că au plătit un bilet?
La unele întrebări bâjbâi un răspuns, pentru altele aș prefera să mai aștept.
Dacă spui „nu ascult manele, mie-mi place lăutăria aia bună”, repet ce am zis mai sus: riști să confunzi ento-kitsch-ul de tip Văru Săndel, ori bălăriile fake cu iz popular care adună 30 de sulemenite să vorbească cu accent (dulșele grai ca la noi în bătătură) în chermeze cu iz naționalisto-sergiu nicolaescian. Asta în timp ce mulți maneliști huliți îți pot cânta ce trebuie. Doar să fie public.
Cert e că m-am uitat la fenomen de vreun an și ceva și sunt optimist. Ne facem bine. Faptul că hipsterii se simt bine pe manele, că maneliștii se simt bine cu hipsteri, că lumea își dă seama că muzica (asta) nu e motiv de scandal. Sper doar ca cele două clase sociale (diametral opuse – dar unite de aceeași muzică) să se și întâlnească. Nu de alta, dar maneaua are oricum multe insight-uri sociale legate profund de o categorie (defavorizată), pe care dacă nu le simți ca target-ul oficial riști să dansezi just for fun, știi ce zic? Poftim, „Așa sunt zilele mele” (Adi Minune) vorbește frumos despre provocarea emoțională a bărbatului crescut să își sugrume sentimentele într-o lume a masculinității toxice („De necaz și de durere / Aș striga la cer / Dar stau și sufăr în tăcere / Că am inima de fier”). Versurile astea au apărut prea devreme în România, abia zoomerii le pot înțelege profund (ei fiind ancorați în dezbaterile astea).
Dar mă bucur. Cât de curând o să mi se cânte „Căpitane de județ” cum i se cânta lui tata. Și toată lumea o să fie ok. Asta dacă nu se gentrifică acest curent muzical și (cumva) împingem publicul lor clasic în afară, așa cum le-am făcut și imobiliar (finuț, nu?).
În încheiere, ceva frumos, fără versuri „cringe” (aviz sensibililor):
P.S. – eu nu încerc să conving pe cineva să asculte manele, ori să îi placă. Vreau doar să spun că secul „nu-mi place” merită disecat la nivel individual și social.
