Filozofia scuză mijloacele

Probabil știți deja, dacă mă citiți de ceva timp, nu prea fac recenzii la cărți. Citesc, îmi place să citesc, recomand tot ce termin de citit (puteți să vă inspirați din listele postate pe Instagram), dar nu fac mai niciodată recenzii în adevăratul sens al cuvântului. 

În Newsletter pun câteva gânduri despre cărțile terminate, dar cât să (sper eu) stârnesc pofta. 

Plus că mie-mi place să citesc mai împrăștiat, mă plimb cu lejeritate între autori care nu-mi plac și cei care-mi plac. Chiar dacă nu gândim la fel, pot să-mi „sacrific” câteva ore să văd cum gândește unul din tabăra fix opusă. Nu mai spun că-mi place să stârnesc reacții de tipul „vAi, De Ce Îl CiTeȘtI pE ăLa?! Nu ȘtIi Că E (orice nu ne place nouă în bulă)?”

Dar acum vreau să deschid o discuția despre două cărți citite recent, două care simt că se potrivesc împreună pentru că le văd ca ingrediente pentru o rețetă care nu-mi place, dar a meritat s-o gust.

E vorba de „Înghite Platon, nu Prozac” (de Lou Marinoff) și „Capitalism moral” (de Stephen Young). 

Din nou, le recomand pe ambele. Sunt viziuni și perspective de care e bine să fim conștienți, chiar dacă la finalul lor subsemnatul a zâmbit puțin crispat (și pe alocuri s-a și enervat). 

Prima a fost Platon-Prozac (PP, pe scurt), o carte foarte apreciată într-un anumit grup socio-economic. N-o să-i bag eu în vreun șablon, că nu vreau să se simtă jigniți de vreo alăturare nefericită, dar pe coperta cărții mai scrie și „Aplicarea înțelepciunii eterne la problemele de zi cu zi”, și tipul ăsta de marketing-absolutisme mă lasă rece. Pentru că și eu scriu d-astea des pentru munca de copywriter. Vorba aia, nu-i vinde castraveți grădinarului. 

Pentru cine a citit PP, dar și cei care ar vrea să se apuce de carte, să știți din capul locului că autorul are o bătălie personală cu sistemul medical american. Mai exact cu psihologii. El nu ascunde asta, ba chiar e chitit din primele pagini să arate misiunea. Lou Marinoff are un dinte împotriva sistemului american care (supra)medicamentează orice. Făcând apel la „studii” și „date” (pentru care autorul nu furnizează surse, trebuie să mergem pe încredere), Marinoff ne arată un peisaj sumbru al vieții în SUA. Și bate foarte mult șaua iepei despre copiii americani care sunt pastilați pentru ADHD-uri și altele pe care din scriitură lasă impresia că nu prea le crede ca fiind probleme reale. Ori nu-s demne de pastile, se pot rezolva altfel.

Pentru un om care oferă filozofia ca răspuns la „probleme de zi cu zi”, Marinoff trage multe sofisme după el în carte. 

Într-un capitol aruncă niște numere mari în argumentarea problemei copiilor diagnosticați cu autism (diagnosticare pe care simt că vrea s-o sublinieze în tușe groase ca fiind prea „lejeră”), probabil știind că pentru cei mai mulți cititori sună înfiorător să citești un număr atât de mare. Dar am dat niște Google-uri și datele raportate la populația SUA sunt infime. Ca român te crucești să auzi câți copii au autism (din poignet) în State, că inevitabil faci o alăturare RO-SUA pe populație. Dar realitatea cifrelor nu e pe cât de dramatic vrea s-o zugrăvească Marinoff.

Asta nu înseamnă că SUA n-are o problemă cu sistemul medical, dar Marinoff conturează exagerat realitatea ca să ajungă la soluția lui (că e fondatorul Asociației Americane a Filosofilor Practicieni): filozofia poate vindeca acolo unde o pastilă/un psiholog/un psihiatru poate face buba. Și astea trei fac buba mereu. Mi s-a părut evidentă râca autorului cu Psihologia, de parcă s-au certat în liceu. Puținele momente când vrea să spună că e bună și Psihologia la ceva aruncă și o nasoală de tipul „știu eu un psiholog la Brăila care și-a convins clientul să-și pună ștreangul de gât…”

Marinoff e super șucărit pe faptul că psihologilor le place să inventeze probleme de sănătate. Că a răsfoit mai multe ediții de DSM și a văzut că se mărește catalogul suferințelor și asta nu e ok. De ce să spui că X e o problemă (pe care BigPsiho o să vrea s-o medicamenteze mână-n mână cu BigPharma) când poți să filozofie. 

Când am terminat cartea lui Marinoff mi-am și zis că are potențialul să fie o carte toxică pentru unii. Că dacă o scalzi periodic în maculatură care îți oferă soluții la „probleme de zi cu zi” o să pui PP lângă celelalte cărți cu „înțelepciuni eterne” și „soluții în 3/5/7/10 pași”. Dacă ți-ai cultivat o părere despre Psihologie urmărind știri alarmiste și alți autori de tipul lui Marinoff o să-ți reconfirmi faptul că în SUA copiii primesc pastile la pungi de chipsuri și că, în esență, terapia e Bau-Bau. Mai bine cu alternative. În cazul de față Filozofia.

Acum, eu nu-s anti-Marinoff-ul, n-am ceva cu Filozofia. Îmi place și e bună, dar autorul se folosește de ea ca să justifice orice. Orice. Adică lui Marinoff nu îi place că Psihologia vine și spune „bă, ești cam cinic, cam lipsit de empatie, nu te comporți prea frumos cu cei din jurul tău. Poate că e mai bine să…”. La care autorul PP vine și zice „aoleu, iar vine Psihologia cu soluții. Poate îți dă și pastile! Nu ai bro nimic, ești super cum ești. Uite, în secolul 16 exista un filozof care spunea că ce faci tu e super ok. Uite alte 15 citate filozofice care atestă că nu ești o cutră umană, ci un individ special”.

D-aia spun că PP poate să fie o carte nocivă dacă ajunge la unii care vor o scuză intelectuală pentru un caracter nașpa. 

Și au trecut vreo trei săptămâni și am găsit la un anticariat „Capitalism moral” de Stephen Young (MC pe scurt). Mi-am zis „bă, ia să vedem ce zice un licențiat în Drept la Hardvard despre moralitatea capitalismului”. Și mi-am dat seama repede că Young la citit/simțit pe Marinoff. Poate au și băut un cico cândva. Sunt destul de sigur că Young n-a lucrat niciodată într-o corporație, n-a gustat moralitatea capitalistă precum au făcut David Graeber („Bullshit jobs”), ori Kikuko Tsumura („There’s no such thing as an easy job”). 

Nu știu unde am găsit gândul ăsta, dar Young e fix tipul de intelectual cu școală multă care scrie despre problemele plebei de la etajul 50, privind printre nori furnicarul de jos. De la înălțimea aia pare că totul e ok. 

Young face exact ce a „prescris” Marinoff, filozoful practician. Justifică relele capitaliste cu citate filozofice. Dar oricum, nu există „rele capitaliste”. Capitalismul nu face rău. Oamenii fac rău. Young reinterpretează aproape 1:1 discursul „armele nu fac rău. Oamenii cu arme fac rău”. Și ca să sublinieze asta se folosește abil de citate din Dalai Lama și cine mai vrei tu, pe care le interpretează cum îi vine mai bine. 

Ca să fie treaba-treabă, Young lasă impresia că atunci când a scris cartea (2009) habar n-avea de departamentul de marketing. Are niște gafe așa naive cu privire la modul în care funcționează Piața când vrea să împingă un produs pe raft încât simțeam că citesc o carte de povești pentru copii, o gingașă lectură despre prinți și prințese care vând produse frumoase, eco, sănătoase, la cererea unui consumator educat (care nu este prostit publicitar). Poate scoate și ediția ilustrată. 

Young nu ratează nici șansa de a spune că „piețele nu pot controla moralitatea și dorințele cumpărătorilor”, un întreg capitol despre cum cumpărătorul e problema. Adică e moralitate capitalistă și dacă oferi otravă unui consumator needucat. Un fel de „nu e vina industriei de tutun că minorii vor să fumeze. Moral e să le ofere ce vor”.

Altfel spus, MC pare o lectură superbă dacă ești crescut la etajul 50, ori ai ajuns acolo printr-un complex de împrejurări și acum îți ștergi cu bani lacrimile că e lumea rea și proastă. De altfel, există în carte și un pasaj despre economisirea banilor, cum ai putea s-o faci astfel încât să ajungi la 1 milion de dolari, sugestie care pare că e scrisă de Iancu Guda după o noapte orgiacă într-o sucursală bancară. 

Cam asta voiam să spun despre aceste două cărți. Pe care chiar le recomand, indiferent de poziția avută pe subiect. Dar dacă le citiți pe astea două încercați și tabăra cealaltă a poveștii. Nu știu eu atâta filozofie, dar sigur e un citat pe undeva care spune „e opăreală să justifici relele cu citate belicoase.”

Nu fiți ca ăia care au citit bucata cu Iisus în Templu și au înțeles/au vrut să înțeleagă că Iisus era, de fapt, un capitalist chitit pe reorganizarea tarabelor. 

Sursă foto.