Cât am pierdut urând manelele

Las gândurile de mai jos ca o lecție pentru cei care vin din urmă. O să vorbesc precum un bătrân înțelept. Cât sunt de înțelept e discutabil, iar bătrânețea mea e arbitrară (fac apel la ea doar când am nevoie). 

Altfel spus, mă bucur să văd că-n 2022 lumea se dezgheață față de manele. 

Am rămas plăcut surprins să văd că sunt din ce în ce mai multe evenimente muzicale la care versatilitatea listei muzicale nu se termină la rock, rap, dance și orice altceva în afară de manele. Totul a început ca o aparentă glumă la câteva festivaluri (parcă Neversea a dat tonul), dar publicul (și în special organizatorii) și-au dat seama că maneaua n-a omorât pe nimeni. La această revelație au contribuit și anii de ascultat manele „la modul ironic”, perioadă de tranziție care a confirmat faptul că maneaua nu te face prost, infractor sau analfabet. 

De altfel, acum în București sunt o mână de locuri hipsterești unde se ascultă manele, se dansează pe ele și toată lumea e fericită (și educată la cum îi știu pe unii participanți).

Ca să se înțeleagă, eu am crescut în contextul social în care manelele erau demonizate și se credea că omul e inteligent până ascultă manele. Conform narațiunii vremurilor, dacă ascultai manele acum 15-20 de ani începeai să te prostești atât de mult încât să-ți curgă bale din gură de la primele acorduri, dezvoltai un comportament deviant și în final ajungeai rom (sau „cioară”).

Rockerii și platformele lor muzicale (în special posturile de radio cu aere cvasi-elitiste) au călărit valul anti-manele considerând că nu pot semnaliza mai bine cât sunt de superiori decât prin inventarea unui inamic al scenei. Practic d-aia era România unde era, pentru că pătura preponderent săracă și aflată în medii cu puține opțiuni asculta manele, nu Pink Floyd ca lumea bună. Adică lumea bună nu s-a uitat la context, ci la manifestarea contextului. E ca și cum în zilele noastre s-ar arunca sudălmi în bărbații heterosexuali care-și fac unghiile cu ojă, fără o înțelegere a fenomenului, doar pentru că e mai simplu să judeci totul prin filtrul în care ai crescut. Dar practic, acum 15-20 de ani rockerii care se distrau consumând alcool până făceau pe ei în pantaloni de piele cu franjuri se considerau net superior intelectual maneliștilor care se lăudau în versuri că au valoare, dușmani și femei. Cam astea erau extremele dezbaterii, tabăra câștigătoare a vremurilor fiind aia care n-avea dușmani despre care să cânte.

Mass-media a ajutat enorm la perpetuarea unor stigmate, fiind atunci ca și acum la fel de „interesată” în explicarea unor fenomene. Cine are timp să ancheteze jurnalistic un fenomen când e mai simplu să-l arăți simplu, flamboaiant, șocant? De altfel, numărul jurnaliștilor care mai pun mâna și pe carte/studii, nu doar pe sursa știrii se păstrează la un indice scăzut indiferent de ani. Așa că în trecutul apropiat fiecare știre negativă despre maneliști era o dovadă de lipsă de civilizație, rockerii/raperii cu capsa pusă fiind doar „tineri teribiliști”. 

Bula bună și-a dat seama că dacă vrea s-o dea bine social trebuie să râdă de maneliști și să arate cu degetul proștii care dansează pe Guță și Salam. Dar în privat… credeți că glumițele cu maneaua care merge după x beri la o petrecere de anti-maneliști nu sunt bazate pe fapte reale? 

Au existat și câteva figuri ale luptei anti-manele. 

În primul rând au fost caterincoșii neamului, cei care au mâncat o pâine din miștoul despre maneliști și asocierea manea=hoție=lipsă de educație. Masele au râs de cât de proști sunt maneliștii, ei fiind la fel de proști în anumite privințe (că doar sunt generația care a crescut generația în care doar 1 copil din 10 înțelege un text). E doar o luptă între cine strigă mai tare că nu e prost, luptă la care maneliștii nu prea s-au băgat că aveau de dat din buric și cântat.

Cârcotașii aveau sketch-uri săptămânale cu legături între infracțiuni-romi-manele, cele mai „bune” glumă ale lui Găinușă (considerat în acele vremuri un fel de reprezentant național al umorului smart, fin) fiind să stea cu genunchii pe pantofi (adică scund ca Minune), să vorbească folosind un „h” pronunțat („haoleu”, „haur”) și să scrie „RRomânia” în toate textele. Altfel spus, Cronica Cârcotașilor rămâne o tristă amintire a ceea ce România a putut să considere ani de zile ca fiind umor de înaltă clasă, principala lor sursă de caterincă fiind jurnaliștii care se bâlbâiau în live-uri, stres pe care 98% dintre români nu l-au trăit. Cât despre comedianții din categoria stand-up, (poate) cel mai celebru anti-manelist din perioada aia și-a clădit începutul de carieră ridiculizând maneliștii, dar făcând (zice lumea, mă-nțelegi?!) competiție evaziunii fiscale pe care aceștia o făceau la nunți. Cam câte taxe credeți că plăteau comedianții din bilete vândute în era pre-Colectiv? 

În răzbelul anti-manele au intrat și figuri serioase care probabil voiau doar să semnalizeze că-s inteligente. Pruteanu, care era un simbol al middle-class-ului cu aspirații intelectuale (dar din care estimez că prea puțini citeau cel puțin 1% din cât citea Pruteanu), mi-a rămas în minte pretinzând maneliștilor să cânte versuri din Esenin, pentru că altfel manele au un efect „nociv pe plan spiritual pentru ansamblul românității”. Pruteanu era și apărătorul limbii române. Așa cum o știa el, că limba română s-a tot schimbat și o să se tot schimbe, mai mult datorită/din cauza globalizării, nu pentru că are Minune priză la public. Oricât am conștientiza că Pruteanu era un individ deștept (că știa chestii), nu înseamnă că știa și cum să folosească multitudinea de informații înmagazinate. De exemplu, pretinzând maneliștilor să cânte din Serghei Esenin demonstra că nu înțelegea o parte considerabilă din viață, societate și cum funcționează ea. Omul trăia în propriul delir elitist. Oricum, Pruteanu era relevant doar pentru că era „ăla deșteptul” de partea căruia era bine să te afli în încercarea de a te rupe de „ăia proști”. Pruteanu fiind un om care, conform spuselor lui, a fost legat de un scaun în copilărie (parcă în podul casei) și obligat să asculte muzică simfonică (de tată sau bunic). Ca să înțelegem fenomenologic cine, ce voia Pruteanu și cum a crescut el. 

Tot presa și figurile ei de seamă au perpetuat stereotipul greșelilor gramaticale din manele. 

Nimic mai fals. Sunt o serie de agramatisme în piesele live unde de cele mai multe ori manelistul improvizează. Pe înregistrările de studio aceste greșeli sunt aproape inexistente (din ce am tot ascultat eu). Bine, sunt sigur că undeva în analele internetului e un manelist foarte cringe care are și greșeli, dar la fel de mulți sunt și în alte stiluri muzicale. Am uitat de raperii și rockerii de dormitor? De altfel, muzica actuală care e difuzată la radio are cu mult mai multe nonsensuri, cuvinte folosite aiurea, ori englezisme inserate ca să iasă rima. Moartea lui Pruteanu. Și să nu uităm că mulți dintre cei care vor să protejeze limba română de „manelisme” sunt cel mai probabil cu „job”, „smartphone” și alte englezisme în gură (înmagazinate via office meetings). Celular e prea old-school, gen.

Revenind la durerea personală, cred că s-au întâmplat următoarele.

Maneliștii (și mai ales ăia buni) s-au simțit izolați în anii lor de glorie, așa că s-au dus acolo unde erau primiți și plătiți. Nunți, botezuri, cumetrii. Show-urile de la nunți făcute de Salam rivalizează cu unele live-uri Manu Chao (de altfel, nu pot asculta începutul concertului Baionarena fără să urmeze un live cu Salam). Iar o piesă precum „Aș renunța” (Guță), o adevărată poezie, ar suna „bestial, frate!” pentru ăia care n-au o problemă cu ce spun versurile dacă instrumentalul e de rock/rap (și cântată de un individ mai alb). „Manelismul” versurilor lui Guță, Minune sau Salam e o scuză care nu mai stă în picioare dacă știi engleză și traduci AC/DC. Cât despre furtul muzical, maneliștii n-au pretins niciodată că au inventat muzica, sample-urile folosite de ei pe manele fiind asumate. Când folosea sample-uri Guță era furt, când o face Rihanna e hit. De ani de zile muzica comercială e formată aproape exclusiv din sample-uri (bucăți din hit-uri vechi și celebre). Iar pentru orgoliul uriaș al rockerilor aș putea să spun doar două nume: Led Zeppelin și Iris. Led Zeppelin e chiar foarte bănuită de furt.

„Bine, și unde-i pierderea?”

Acolo unde generația mea nu s-a putut bucura de un Salam sau Minune live, în cadrul unui festival public și cu artiști din mai multe stiluri. Au fost izolați și probabil că și izolarea asta a dus la anumite derapaje din punct de vedere al calității muzicale în rândul maneliștilor (dacă doar o pătură te acceptă vei cânta pe înțelesul lor). Cred că dacă Minune, Salam sau Guță urcau pe scene publice în anii lor de formare se puteau dezvolta și altfel. Cam ca Delia, care poate cânta și „manele” comerciale de hit-radio dar și piese frumoase. Are scene de unde să aleagă, avantajul ei.

Problema e că lumea bună n-a primit muzică mai bună în anii ăia pentru că s-a lăsat impresionată de un discurs fals-elitist, fiind mai multă substanță în „Omule ce prost mai ești” de la Guță decât în orice a recitat vreodată Inna. Nici n-are rost să mai vorbim despre valoarea instrumentiștilor din spatele unor maneliști, poporenii știind că unii „au Conservatorul”, dar asta fiind o anomalie. „Adică ai Conservatorul și cânți manele? What the fuck, gen!”. Cât despre rockeri… nici nu mai zic de unele dintre versurile lor că-s prea multe sensibilități pe motoare.

Manelele de proastă factură (le știm) sunt tot un efect al izolării. Că te duci în jos-sus, stânga-dreapta cât îți dă voie contextul.

Concluzia e că hate-ul manelistic n-a ajutat pe nimeni.

Nici pe creatorii de muzică (maneliști ori de alte stiluri, manelele fiind un agregator natural de stiluri din care toată lumea poate învăța), nici pe ascultători (care neascultând variat au făcut fixații nesănătoase și reducționiste). De altfel, să nu asculți muzica mai multor grupuri, etnii, popoare e un semn că nici nu ai capacitatea să înțelegi mai mult, curiozitatea fiind un semn de inteligență (vezi exemplul copiilor mici). E ca în orice altceva implică diversificare. Eu am început să ascult jazz, bossa nova, electronică și muzica mai multor popoare după ce am încercat manele și am vrut să mă duc după influențe. Că dacă rămâneam doar la zdranga-zdranga cu distors eram și acum în același tricou de la 14 ani. Pe care încă-l mai am.

„Manele seamănă ca instrumental!”. Bo$$, AC/DC?

Poate că tânăra generație va avea șansa să asculte live, la un festival mare, o lucrare frumoasă precum cea de mai jos. Printre piese dance, house, rap, rock și ce mai vor ei.

P.S. – capii mișcării anti-manele au fost grupările vădit rasiste și naționaliste.

Mai sunt multe de zis, completați voi.

11 răspunsuri

  1. actually … sa asculti manele in mod ne-ironic nu te face prost. Te face asa..putin cam ipocrit. Adica, ascultand manele, unde MANEA = Muzica Anormala Neomeneasca Enervanta pentru Aurolaci, iti mor neuronii dom’le. E ca si cu cititul. Cand citesti, iti faci dus la creier. E atat de simplu. Vorbesc foarte serios. Trebuie sa citesti ceva. Daca nu citesti nimic, dar absolut nimic…domn’le ti se impute creierul. Si imputiciunea aia se reflecta … in cuvintele pe care le scoti pe gura. Sau mai rau, in parerile pe care le ai pe blog.

  2. Eu am avut o experienta total diferita. Am crescut, mai mult sau mai putin, cu manele. Eu ascultam, parintii mei ascultau, prietenii mei si parintii lor ascultau. Nu exista o stigmatizare legata de asta pe atunci, ba din contra, era normalitatea, iar daca ascultai altceva puteai fi vazut ca fiind ciudat sau erai considerat arogant (ca si cum „ia uite-l ma si p’asta, a-ni-ne”). Ulterior, dupa ce am crescut un pic, si intr-un fel sau altul, am inceput sa intru in contact cu alte tipuri de muzica am inceput s-o simt pe pielea mea. Incepusem sa ascult rock pe ascuns pentru ca imi era rusine de ce-ar putea sa zica altii. Am fost numit „satanist” de cateva ori cand eram in scoala generala din cauza asta (inclusiv de tata). Lucrurile s-au schimbat enorm de atunci, tata asculta cot la cot cu mine power-metal si alte chestii, dar nici cu maica-mea nu mi-e rusine.

    Personal, ce pot sa spun este ca n-am fost tinut treaz noaptea niciodata de niste unii care ascultau rock/techno/rap/synth/dubstep/muzica simfonica sau cam orice altceva inafara de manele sau muzica turceasca (din cand in cand si populara) – nu spun ca alte persoane n-au patit-o, eu vorbesc doar de experienta mea proprie.

    Fun story: Am fost de 2 ori in viata mea la cluburi de manele, acum vreo 9-10 ani, o data in clasa a 12-a si o data in primul an de facultate. Ambele dati a iesit scandal cu sticle si scaune aruncate ca in filmele cu baruri Texane. Am fost toti evacuati de catre paza (mie mi se parea ireal ce se intampla, nu mai trecusem niciodata prin ceva similar, si nici n-am mai trecut de atunci). Prima data, i-au luat unii la bataie pe lautari – eu am zis ca e doar o coincidenta haioasa (manele-scandal, stii ce zic) si ca doar am avut ghinion. Cand s-a intamplat si a doua oara, am inceput sa cred ca asta e regula, si m-am lepadat de genul ala de locuri.

    Cat despre „Campania Anti Manele” ilustrata cu litere CHIRILICE, for some reason…e pueril si penibil ca exista oameni care-si consuma energia pentru a duce o cruciada sfanta impotriva manelelor. Lasati oamenii sa asculte ce vor, atata timp cat nu sunt nesimtiti si nu-i deranjeaza pe ceilalti dand muzica la maxim. Nu m-ar mira sa aud ca tot printre acesti indivizi se regasesc si cei care spuneau ca oamenii de la colectiv au meritat sa moara pentru ca erau „niste curve” sau „niste satanisti” (probabil din cauza ca ascultau Rock si nu Irina Loghin sau ceva). Nu manelele te fac sa devii (sau sa ramai) prost, violent, etc, – lipsa educatie o face.

    1. Si mai e o chestie: De ce ai crede ca cei care nu asculta manele, n-ar face-o pentru ca resping diversitatea muzicala/culturala? Adica, exista multe alte genuri muzicale din diferite culturi. Daca nu-ti plac manele, nu inseamna ca nu asculti muzica altor grupuri, etnii sau popoare. Iar daca esti roman, nu inseamna ca e musai sa-ti placa manelele. Fiecare are gusturile lui.

      Si poate atunci ar trebui sa punem si intrebarea asta: Cei care la baza asculta manele, mai asculta si alte tipuri de muzica care sa nu fie similare cu manelele, sau sunt si ei niste elitisti care refuza diversitatea muzicala?

  3. Well, nu stiu daca ai exploatat terenul sau a fost o coincidenta, dar textul tau vine dupa ce, saptamana trecuta, Adrian Minune a fost bine primit la Soundclash. Si a fost misto ca a iesit asa. Ar trebui sa ii ridice niste sprancene lui Minune si sa incerce niste chestii. Are loc.

    Altfel, nu cred ca manelele per se sunt problema. Vin din era cand albumul „Fara concurenta” (Adi Minune si Costi Ionita) a fost hit national. Si chiar a fost fara concurenta. Si a ridicat standardele in instrumentalele lor. Pentru ca pe terenul ala a construit si Guta. Care la „As renunta”, ca tot zici de ea, are un super sound.

    Problema aici a fost ura si problema e excesul. Asculta ce vrei, dar nu DOAR muzica AIA. Ia un echilibru, ca sa se bucure si creierul, nu doar urechile. Sa asculti un singur gen e trist. Si nu am cunoscut manelisti care sa asculte doar manele pana acum.

    Eu personal ascult rar si „vechi”. De ce? Nu din melancolia aia demna de meme-uri. Ci pentru sound si munca depusa in spatele lor.

  4. De obicei, versurile sunt execrabile, degradante, iar mesajele trimise sunt de multe ori lipsite de logică!
    De-aia trebuie blamate. Ca și Bug mafia, ca și……..

  5. In mine exista o respingere viscerala a acestui subgen muzical. Structura mea sufleteasca nu rezoneaza cu vaicarelile si zgomotele numite manele. Vibrez la ritmuri latino, la muzica in toate limbile pamantului, manelele, in schimb, in afara de respingere, imi trezesc stari agresive de sunt in stare sa pocnesc pe cineva. Nu exagerez.

    „Voi spirite viteze a marilor Străbuni
    Aflaţi că-n ţara noastră noi mai suntem Români,
    Îl mai purtăm în suflet pe bravul Decebal
    Şi n-am cedat cu toţii l-al cotropirii val!”

  6. Salut.

    Vin de la Mihai Vasilescu ( https://mihaivasilescublog.ro/2022/05/29/placut-saptamana-316/ ).

    Nu îmi plac manele, nu am ascultat manele, nu m-am ascuns după colțuri să ascult manele de „frica” anturajului anti-manele și nu mă încadrez în platitudinea–„coping mechanism”–pulimii ascultătoare al manelelor de „zice că nu ascultă manele dar acasă bagă din plin”.

    Ce am pierdut, bătrânule înțelept(sic!)?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Nu mai bine te abonezi și-ți trimit eu un newsletter frumos din când în când? O să-ți placă.
Nu mai bine te abonezi și-ți trimit eu un newsletter frumos din când în când? O să-ți placă.