Pista, locuința, cinismul și românismul

Pe 21 octombrie am postat pe Facebook următorul lucru:

S-au adunat câteva sute bune de comentarii și păreri. Evident că n-am timp să le discut pe toate, dar în cele ce urmează o să fac o amplă trecere în revistă a unor elemente (pe care le consider cruciale), analiză care poate explica o parte dintre reacțiile avute de unii compatrioți la postarea de mai sus. Pe alocuri o să simțiți că unele aspecte se pupă și cu alte abordări din alte texte ale acestui blog. Pentru că toate „fac sens” privite în ansamblu, lumea nu e formată din felii independente una de cealaltă. E bătaia aia de aripi a fluturelui din Japonia care stârnește un nesimțit din România să depășească pe interzis și să provoace un accident. 

De ce iubesc/urăsc unii propunerea din New York?

De ce sunt antipatizați bicicliștii?

Ce este „pâra” și de ce nu ne place?

Am încercat să răspund la cele de mai sus (și multe altele) pe cât de bine am putut.

De asemenea, am așteptat atâta pentru a trage linie peste subiect pentru că mi-am dorit să mai citesc niște articole și cărți până să-mi formez părerea care urmează. Prin text o să vedeți presărate cărți, recomand să le citiți. Vă descurcați să faceți rost de ele. Dacă-mi împărtășiți alte cărți/studii/articole care au legătură cu subiectul e foarte posibil să-mi schimb opinia. Sunt deschis.

Pentru a face lectura mai ușoară o să împart totul în mici capitole. Dar tot o să fie o lectură lunguță.

1.Despre locuință

2.Despre pâră

3.Despre pistă și infrastructură

4.Despre spațiul comun

Să începem.

Despre locuință

Sună ciudat să discutăm despre case în contextul în care toată tevatura a pornit de la o pistă de biciclete, nu? O să încerc să nu repet aspecte despre locuință pe care le-am acoperit și în textul ăsta sau ăsta. E important să vorbim despre spațiul privat pentru a înțelege spațiul comun. Doar înțelegând iubirea românului pentru spațiul personal vom înțelege durerea-n coccis pentru spațiul comun. 

Românul are o relație aparte cu locuința lui. Nu doar el, dar noi vorbim de români azi.

Românul e number 1 pe UE când vine vorba de proprietate. Media europeană de „stăpân la mine pe moșie” e de 70%. Românii se uită din stratosferă la ei, din înaltul a 96%. Asta înseamnă că fie lumea cât de rea, tot mai bine să am ceva al meu. 

Apetența românului pentru deținerea unei locuințe, de orice fel, oriunde, oricum, se vede cel mai clar în două aspecte care mi se par foarte importante pentru relația casă-spațiul public:

• Ce e dispus să-și cumpere
• Ce e dispus să-și facă cu mâna lui

Nu vreau să mă repet (în răutăți), dar sunt multe dovezi – pe toate drumurile, ale lipsei crase de cultură arhitecturală pe meleagurile noastre. Scuze sunt cu duiumul pentru această lacună, dar ea tot lacună rămâne. Dacă o să colindați șoselele patriei nu există sat, oraș, cătun în care să nu vedeți cel puțin un ceva construit după sufletul proprietarului. Ori a dezvoltatorului avid de profit și beton. Avem case urâte, hoteluri urâte, blocuri urâte, chiar și biserici urâte (Doamne, iartă-mă!).

Asta cu glorificarea perioadei interbelice (inclusiv arhitectural) e de râsul curcilor, „Micul Paris” și alte flexări demne de o țară pentru care Hagi a fost „Maradona din Carpați”, Mamaia e „Monte Carlo de la Marea Neagră” și Loredana Groza e „Madonna de România”. Era frumix pe Calea Victoriei, plus o mână de palate, moșii, străzi și bulevarde prin țară. Restul era o mahala/sat înapoiat pe care comunismul a vrut să-l urbanizeze după cum a considerat că se potrivește cu planul pentru noul om, noul oraș. Dacă vă uitați peste datele furnizate de Bogdan Murgescu o să vedeți că situația era tragică și înainte și după 1948. De altfel, cronicile de secol 18-19 ale celor plecați la plimbări și studii peste hotare relevă că-n țările române era nasol. Ăia aveau „căși cu etaj”, drumuri bine făcute și la noi… Bine, noi și acum stăm prost în UE la numărul de toalete în afara locuinței. A intrat România în UE, dar n-a intrat căcăstoarea în casă.

Revenind la iubirea de locuință, așa cum ne spune și literatura neaoșă (aia de Bac), românul adoră să dețină. Teren, casă, nu contează. Să fie al lui. E dispus să facă și moarte de om pentru asta.

Așa că haosul imobiliar actual se vede clar prin greaua moștenire. 

Ești dispus să cumperi oriunde, pentru oricât (dacă-i în rate e mai lejer), doar să fie al tău. Dacă nu-ți cumperi deja construit o să-ți construiești. Și de cele mai multe ori o să construiești oribil, fără pic de simțământ practic și estetic. Da, realitatea este că un număr zdrobitor de case românești moderne (vilele post-comuniste) sunt niște cutii odioase, impractice. Știu că vă doare în spiritul creativ și orgoliul propriei reușite imobiliare, dar ați construit urât, mare, grosolan, analfabet. Și sunt mari șanse ca odraslele să nu-și dorească să trăiască în moștenirea voastră arhitecturală. Nu mai construiți pentru când „o să locuim cu copiii și familiile lor”. Nimeni nu vrea să stea cu voi! Nimeni! Iar ăia mutați în bloc nou sunt cam în aceeași situație.

Un alt aspect important imobiliar e că românul s-a mutat și oriunde e dependent de mașină. El s-a gândit că-n banii dați pe casă-n câmp (zis și P*lăcusatelitul) o să vină după el orașul, infrastructura etc.. C-o să se apuce primarul (ăla din orașul în care muncește, trăiești viața urbană – a.k.a. București, nu ăla în care doarme – a.k.a. oriunde în Ilfov) să-i facă parcări, autostrăzi, pasaje și tot ce are el nevoie ca să-și miște fizicul de la pat la muncă. Socoteala din PowerPoint-ul dezvoltatorului imobiliar nu se potrivește cu aia din realitate. Urmăriți pe Facebook câți dintre cei care-l înjură pe Nicușor (și îi cer chestii) locuiesc în București și câți sunt în trecere prin oraș pentru că aici muncesc, merg la mall și-și aduc copiii la școli și grădinițe gentrificate. Nani în Ilfov, crize în București.

Era nevoie de clarificarea asta.

Remarcată și în comentarii la postarea despre pista de biciclete, foarte mulți conaționali folosesc total eronat apelativul „comunist”. Dacă periați online-ul românesc o să vedeți că orice nu îi convine cuiva poate să treacă drept „comunist”. E chiar comic când în aceeași discuție pot fi „comuniste” două aspecte diametral opuse, doar pentru că interlocutorii se simt lezați de CEVA-ul discutat. Adică:

• Ce spui tu e chestie comunistă!
• Ba ce spui tu e chestie comunistă!
• Ba tu ești comunist!
• Ba tu!

Conversația de mai sus este cât se poate de reală și des întâlnită.

De ce? 

Pentru că mulți nu știu exact ce face ca X lucru să fie comunist. Posibil și pentru că al nostru comunism a fost altu-felu (comunismul a avut mici-mari particularități peste tot, la unguri era poreclit gulaș-comunism). Oricum, oamenii nu citesc despre comunism (ori multe alte lucruri) și etichetează lucrurile prin vizorul experiențelor personale. Dar de obicei e simplu: ce îngrădește e comunist. Chiar dacă sunt țări total necomuniste (inclusiv fără trecut comunist) care au aplicat și aplică cu succes aceleași forme de îngrădire. Puși în fața unei îngrădiri vestice, cei care urlă „comunism!” acasă vor spune „păi mna… la ei e altceva…”.Pune-i să explice ce înseamnă „altceva” și o vor da în bâlbâială.

Cum văd eu acest haos de înțelegere a ceea ce este comunist: cei mai mulți spun astăzi despre blocurile și cartiere construite în perioada 1948-1989 că sunt comuniste (notă peiorativă), făcând sublinieri clare – blocuri gri, construit aiurea (pe locul unor case/biserici), înghesuit (sau nu în prima parte a comunismului), mai aproape sau mai departe de locul de muncă (deja remarcați variabilitatea noțiunilor, „mai așa” sau „mai așa”).

Ghinion de neșansă este că după 1989 s-a construit tot așa. Poate chiar mai rău în unele aspecte. Dacă vă uitați de sus la toate cartierele rezidențiale din România o să vedeți că sunt mult mai înghesuite și în multe dintre cazuri mult mai departe de orice e util omului (parc, școală). S-au construit în parcuri (urmează IOR?), la 5 metri de alte blocuri, pe terenuri de joacă ș.a.m.d.. Cartierul modern s-a preocupat să ai pereți, nu infrastructură. Spațiul de joacă e o glumă proastă (două leagăne anemice), spațiul verde mult lăudat e gazonul din jurul blocului. Dar există loc de parcare. Pentru că n-ai avea cum să ajungi acasă, nu ți-a tras nimeni autobuz/tramvai până în câmpul în care te-ai mutat. La naiba, unii dezvoltatori nici măcar nu ți-au asfaltat strada, așa că unii locuitori de residence au fost nevoiți s-o taie prin zone protejate. E un episod senzațional menționat pe Antropedia: în perioada în care românii huiduiau corupția lui Dragnea, locuitorii unui residence de pe lângă București defineau disonanța cognitivă – seara huiduiau corupția PSD și ziua cereau puțină corupție ca să li se facă drum pentru mașini printr-o zonă protejată. 

„Avantajul” arhitecturii noi e că blocurile sunt colorate. Pentru că-s noi. În 50 de ani, probabil, vor ajunge tot gri. Curios cum se vor raporta nepoții noștri la oraș. Or să spună că Bucureștiul e plin de „blocuri gri comuniste și blocuri gri capitaliste”? 

De asemenea, un aspect foarte comunist era să faci cartier lângă fabrică. Să aibă omul munca aproape de casă. Și școală, parc, zonă comercială, stadion. Asta era o strategie comunistă. Ce spui de cei care se mută în blocurile de locuințe construite în buza cartierelor office (Aurel Vlaicu, Pipera – București)? Lipsesc parcurile, școlile, stadioanele (zonele de sport), dar altfel… e ăsta comunism? Oare… ? Hm…

„Bine, bine, și pista?”

Îmi e imposibil să rezum (și deja capitolul ăsta e lung), dar cartea „Politics in color and concrete” de Kristztina Fehervary ne arată cum ungurii au făcut greșelile imobiliare ale românilor de astăzi. Ungurii au un avans de 20 de ani. Practic, haosul imobiliar românesc s-a mai făcut și la alții, doar că noi nu învățăm nimic de la alții, ba chiar o facem mult mai rău (avem particularitățile necesare s-o dăm și mai rău de gard). Eu recomand cu insistență cartea Krisztinei Fehervary tuturor celor care vor să-și cumpere apartament/casă. E posibil să evitați o greșeală uriașă, ori un chin pentru voi și copiii voștri.  

Cu ce voiam să vă las după toate acestea e că, așa cum sublinia și Fehervary, locuința celui care a trăit în comunism a devenit cetatea lui, spațiul de unde să se opună sistemului, de unde să se revolte împotriva celorlalți. Și cu asta trebuie să rămâneți pentru capitolele următoare.

În cazul românilor, care s-au trezit urbanizați cu forța (ori cu impresia), coroborat cu sistemul opresiv, casa a devenit templu, refugiu și singurul lucru care contează. Afară să ardă. Ăsta e un aspect pe care l-am întâlnit și într-o povestea de-a lui Dan Puric din cartea „Cine suntem” (știu, nu ne place Dan Puric). Puric vorbea despre bunica lui, cum se opunea sistemului de la balconul casei. N-o făcea afară, o făcea din casă. S-a înțeles? Și ca bunica lui Puric mai mulți români. Iar atitudinea asta a rămas până în zilele noastre. 

Concluzii pentru acest prim capitol:

• Românul își iubește casa și sentimentele sunt invers proporționale pentru ce e în afara ei. Este o meteahnă veche, un mix între „ne tragem din bordei, deci prețuim construcția asta modernă” și „afară suntem oprimați, deci iubim interiorul căminului”. Ura pentru spațiul comun s-a păstrat și la 30 de ani de la revoluție, un timp mult prea scurt să reîmprietenești spațiul comun cu fiecare în parte;
• Românul iubește atât de mult locuința (și-și dorește atât de mult una) încât e dispus să sacrifice orice pentru ea. Chiar și natura, ori spațiul comun despre a cărui lipsa se va plânge ulterior;
• Cele mai multe locuințe noi arată precum reinterpretări ale clădirilor de birouri. Practic, dormi în varianta casnică a clădirii de birou (vezi blocurile de locuințe din cartierele office). Ca să-ți fie metafora și mai clară, dacă blocurile comuniste sunt o imagine a fabricilor comuniste, residence-urile sunt imaginea fabricilor moderne – clădirile de birouri;

În încheierea acestui capitol vă las două superbe demonstrații de arhitectură comunistă și post-comunistă. Drumul Taberei vs. Popești Leordeni. Oamenii muncii atunci, oamenii muncii acum.

Despre pâră

Principala tensiune a postării mele de pe Facebook era că românii vor ajunge să se pârască. „Ca pe vremea lui Ceaușescu”. Aici, din păcate, chiar vorbim de o traumă pentru poporul român. O rană încă nevindecată.

Comunismul, cât și haosul politic pre-comunism, au transformat românul de rând într-un cinic speriat de bombe. Adeptul lui „dacă ajuți ești luat de prost”, „prostește tu înainte să te prostească alții”, constant înfricoșat de faptul că urmează să fie tras în piept, victimă, hărțuit, furat. Tipul ăsta de atitudine îl regăsim oriunde, sub toate aspectele. De la tipul de management becalian, până la micromanagementul falimentar din companii. Patronul absurd de dur, care știe el că motivează prin înțepături și lovituri (pe modelul tatălui care te învață să înoți aruncându-te în apă), angajatul care fură pentru că știe că și șeful îl fură pe el.

Ca să înțeleg mai bine de ce tipul ăsta de gândire este atât de nociv m-am ajutat de cartea etnologului suedez Ake Daun („Mentalitatea suedeză”). Comparând cu modul de gândire suedez mi-am dat seama de diferențe. O superbă carte de nici 200 de pagini. 

Din păcate, în problematica „pârâtului” România are multe de tras. Nu-mi dau seama cum ai putea să-i convingi pe români că există „pâră” bună. Sunt țări, unde precum ziceam în capitolul precedent, n-a existat comunism. Și oamenii s-au autoreglat prin pâră. Până s-au învățat să nu-și mai facă rău. Românul, traumatizat de moștenirea Securității, vede în pâră un act odios. Nu există pâră bună. Ba chiar e dispus să facă un pact cu oricine comite o nasoală, doar să nu fie el cel care pârăște. Românul visează la o autoreglare prin… de la sine putere. Aici se vede firea de poeți, noi vrem să ne metamorfozăm în oameni mai buni doar așa… pur și simplu.

Exemple despre această „înfrățire întru fărădelege” avem cu duiumul: de la modul în care ne turnăm radarele de pe șosea (practic ajutăm vitezomanii să încalce legea), până la tolerarea/acoperirea patronilor care plătesc la negru (inclusiv în domenii cu studii/salarii înalte, nu vorbesc de spălătorii auto). De ce? Statul ne este inamic, statul ne vrea răul, să pârăști e rău („ca pe vremea comuniștilor”) așa că ne coalizăm în această auto-reglare infracțională care ne face tot nouă rău. 

Ne facem frați cu Dracu până… 

Avertizori de integritate?

Dacă vă mai aduceți aminte, când a apărut noțiunea de „avertizor de integritate” în spațiul public au sărit mai mulți formatori de opinie (mulțumim presa) să urle că „avertizor de integritate” = „securist”. Ceea ce e complet greșit. Avertizorul de integritate spune/atenționează („pârăște”) în contextul unei infracțiuni. Nu te spune că ți-ai luat frigider, dar poate să atragă atenția că dintr-un salariu mic ți-ai ridicat o vilă de câteva sute de mii de euro. Cercetarea va demonstra dacă e ceva dubios la mijloc. Paradoxal, de avertizorii de integritate ar beneficia cel mai mult cei care vor ca politicienii să fie căutați la avere, dar presa dirijată politic a reușit să-i convingă pe amărășteni că avertizorul de integritate o să le fure caii de la bicicletă tuturor desculților. Din nou, 1-0 pentru cei care conving săracii să empatizeze și apere agresorii înstăriți. 1-0 la manipulare. Am mai zis o părere despre tipul ăsta de manipulare aici.

Avertizor = securist. Integritate = termen ambiguu. Integritatea e variabilă când nu ai o conduită națională bine stabilită. Ce e integru în România? Pariez că integritatea variază de la zonă la zonă, clasă socio-economică la alta.

Așa că a da cu „pâra” că niște șoferi parchează neregulamentar este și va rămâne o demonstrație de pact cu agresorul, doar de dragul de a nu părea „comunist” și a nu avea o relație funcțională cu un stat care „oricum te fură”. 

Cinismul este la un nivel atât de înalt în societatea românească încât nu văd o rezolvare în următorii 100 de ani, iar cei care se izolează în bule imobiliare nu-mi demonstrează contrariul. 

Despre pistă și infrastructură

Aici lucrurile sunt simple. Am mai zis și cu altă ocazie. O pistă de biciclete bine făcută poate revitaliza un bulevard, un cartier, un oraș. Ai putea transforma cu totul un oraș și locuitorii dacă ai face infrastructură pentru biciclete. Precum ziceam și aici, e absurd că trebuie să convingem oamenii de beneficiile mișcării fizice până la muncă și înapoi.

Toate studiile arată că oriunde se pedalează lumea e mai fericită, mai sănătoasă, se ajunge mai repede oriunde, mult mai în siguranță.

Practic, acolo unde orașul e pentru oameni, nu pentru mașini, viața merită trăită.

Din păcate lucrurile sunt mai complicate în România.

Suntem în punctul istoric în care se vrea ce e deja demonstrat că nu merge. Majoritatea vrea pasarele, pasaje, străpungeri, autostrăzi prin mijlocul orașului. Practic, mai multe mașini, mai mult beton, mai multă poluare. 

Asta e o prostie care nu poate să se termine prea bine. Dar cred că unele țări au un inevitabil traseu pe ruta Prostie-Zid-Conștientizare-ReparămCeSePoate așa că ține de sănătatea mintală a fiecăruia să nu-și omoare nervii și zilele încercând să explice evidentul. Cine-i mai suferind de Complexul Salvatorului se înhamă la nebunia asta pentru mai mult timp.

Pe strada pe care locuiesc s-a mușcat deja sănătos din trotuar și spațiul verde pentru parcări. La nici o lună de la upgrade parcările sunt pline și au apărut mașini parcate aiurea. Se va mai sacrifica din spațiul verde și tot așa până… S-a mai zis, repet: dacă faci parcări și lărgești străzile oamenii vor crede că-i loc de încă o mașină și-și vor mai cumpăra una. În scurt timp vor ajunge în același blocaj. 

Oricum, amuzant e că la postarea mea incipientă despre bicicliști și piste s-au trezit unii să comenteze că bicicliștii nu respectă regulile de circulație. Aici am câteva sublinieri:

• Nu există educație rutieră nicăieri, exceptând pentru cei care vor carnet de șofer. Așa că nu are cine să te învețe. Dacă bicicliștii sunt așa o problemă cereți educație rutieră în școli (o idee foarte bună oricum);
• Da, sunt de acord cu înmatricularea bicicliștilor de tranzit (adică nu ăia de parc). Orice pentru liniștea tablelor și a posesorilor de cazane care d-aia nu pot da prioritate unui biciclist că n-are „plăcuță”;
• Un biciclist nu e un pericol public. E un individ pe o bucată mică de fier, pe o pistă, care pedalează cu 15-20-25 km/oră spre unde are treabă. Ești imbecilizat de gazele de eșapament dacă ăsta e pentru tine un pericol public, nu un șofer care merge cu 90-100 prin oraș (vezi Magheru, Splai ș.a.m.d.);
• În orașele cu amplă infrastructură ciclică bicicliștii nu respectă mereu regulile. Se trece și pe roșu, se vorbește la telefon de pe bicicletă, se alea-alea. Vezi imaginile din Țările de Jos, ori țările scandinave. De ce se poate? Pentru că viteza e mică și oamenii au timp de reacție. Evident, se întâmplă nasoale, dar diferența e uriașă. Da, într-o țară precum România ține de instinctul de supraviețuire al biciclistului să respecte regulile. Dar șoferii care urlă „bicicliștii nu respectă…” și nu-s încurcați mortal de cineva pe o țoaglă  sunt doar niște pârâcioși… și știm ce credem despre ei, nu?;

Toate cele de mai sus sunt degeaba într-o țară în care bicicleta n-are panaș, nu inspiră statut și e văzută ca fiind periculoasă. 

Despre spațiul comun

Am ajuns și la ultimul capitol. Aici lucrurile sunt foarte simple.

Coroborate toate cele de mai sus, plus alte informații discutate și dezbătute în alte articole de pe acest blog, spațiul comun românesc e câmp de război. Ori lăsat într-o indiferență comună, pasat spre rezolvare unor instituții pe care nu le respectăm și în care nu avem încredere. 

Spațiul comun trebuie acaparat, d-aia există actul băgării în față la semafor. Nu există beneficiul spațiului comun, d-aia natura e cotropită de mașini parcate. Pentru cei mai mulți români nu există „al meu” de după zidurile casei decât într-o strânsă competiție. Așa că nu există speranțe de mai bine când nimic nu este al nostru. 

Nici una dintre cele mai importante resurse, aerul, nu este al nostru. Văd periodic postări ale celor care se plâng de calitatea aerului din oraș, dar sunt – sub o formă sau alta – parte din problemă. Și dacă tu nu poți arăta că ești dispus să ieși din zona de (aparent) confort n-o vor face nici alții. Doar ăia nu-s mai proști, nu?

Acestea fiind zise, trag linie și vă las cu ce concluzie vreți să trageți. 

Eu nu-s optimist, ceea ce vă doresc și vouă. Că de prea mult optimism e posibil să vă culcați pe o ureche. Ceea ce deja ați făcut.