Idei multe, idei bune, oameni puțini

Gândurile de mai jos aveau ceva potențial de o postare lacrimogenă pe Facebook, dar mi-am zis că-i mai distractiv pe blog unde cei mai mulți (și emoționali) nu ajung pentru că implică un efort uriaș să dai click pe un link și să citești ceva care nu pare o postare.

De vreo lună sunt navetist. Mă plimb luni-vineri București-Ploiești cu trenul. Mie-mi place. Îmi place să mă dau cu trenul (o iau și ca pe un potențial antrenament, nu se știe…), e un drum de vreo 30 de minute (nu mai pun întârzierile, altă poveste, altă dată despre astea) și o constantă sursă de inspirație (aviz celor care se miră „de unde inspirația?”). Sunt zile în care ajung mai repede la Ploiești decât la ai mei în Rahova. 

De acasă până la Gara de Nord sunt 10 kilometri. Îi pot parcurge în vreo 40 minute cu metroul, o oră cu mașina, 2 ore pe jos, ori… Mai e o variantă. Să-i pedalez. 10 kilometri, chiar și pentru un ciclist amator, înseamnă un 30 de minute lejer. Timpul se mai poate micșora cu cât ai infrastructură. Infrastructură înseamnă că biciclistul nu e șicanat de mașini, nu urcă-coboară trotuare, nu sare peste borduri.

Postasem zilele trecute despre o idee pentru bicicliștii din New York și mi-am atras ceva comentarii (și inspirație) pentru un viitor text care să includă cuvinte precum „comunism”, „pâră” și „gata, le-am rezolvat pe toate, de bicicliști ne arde acum!” Aștept să termin o carte despre cum suntem cu 15-20 de ani în urma prostiilor făcute de ungurii ieșiți din comunism și revin cu o părere documentată despre cum urmează alți 15-20 de ani de loco-prostie (de la locomoție) românească. Că noi suntem de două ori mai proști ca alții, incapabili să învățăm din greșelile altora. Nu-i prostie să încerci, e prostie să nu înveți. Voi vă dați seama că România e la nivelul la care se fac (și se doresc) pasarele peste pasarele, ca la alții prin anii 1950-1960? Țări care de ani de zile spun „bă, nu-i combinație cu pasarele, autostrăzi prin orașe și parcări multe”. Noi nu-i ascultăm și ăia care duc mesajul ăsta mai departe sunt înjurați că-s „ecologiști nebuni”, „stângiști cretini” ș.a.m.d..

Azi m-a întrebat tata dacă folosește cineva bicicletele alea puse grămadă din loc în loc prin București, de se-nchiriază cu telefonul. Răruț. Mai mult la ocazii, când se duce lumea în weekend cu mașina până la parc și vrea să-și dea distracție pe două roți. Pentru turiști sunt puse la derută pe bulevarde (și la periferie, ha!) să creadă ăia că închiriezi țoagla și te duci cu ea sigur până unde ai treabă.

Vrăjeala.

Primarii care au făcut piste de biciclete (în frunte cu Robert „N-am putut să demonstrez în 10 ani că 11 hectare din parcul IOR e parc” Negoiță) au demonstrat cu aproape fiecare centimetru de pistă că n-au văzut în viața lor o bicicletă, ori o pistă. Negoiță definitivează ineficiența pe 2 roți în zona Titan cu niște proto-piste absurde pentru cei care vor să folosească bicicleta ca mijloc de locomoție, dar probabil utile dacă-ți place să mimezi mișcarea de colo-colo, în jurul parcului. Nu-i stres, peste 10-15 ani, la al n-jpelea mandat, o să le refacă (cine știe sub ce altă formă) după ce o să acuze greaua moștenire și faptul că „în trecut” s-au făcut piste de proști, pentru proști. Până atunci se conturează o nouă tensiune socială: șoferii vor arunca bicicliștii pe trotuar, pietonii vor considera pista prea periculoasă, bicicliștii o vor vedea inutilă. Divide et prostește.

Revenind la durerea mea (care nu e doar a mea).

Ploieștiul (fără să vreau să-i jignesc în mândria locală pe ploieșteni) are potențial de oraș-dormitor. Nu-i o rușine, multe orașe din lume sunt „dormitoare” pentru marile orașe de lângă. Ba chiar e bine, ai un oraș mai curat, mai aerisit. Știu navetiști și pe unii îi văd în fiecare zi (majoritatea muncesc în București, dorm în Ploiești). E un potențial uriaș pentru ei (începând cu CFR), dar și cu restul orașului, să gândești infrastructură de bicicletă. Nu vorbesc despre OZN-uri inimaginabile, s-a mai făcut. Pui pistă din cartiere spre gară, parcare de biciclete la gară, stație de biciclete în celălalt oraș… și tot așa. Asta implică o strategie de țară. Fie, în nota neaoș-fatalistă o să spun că-i imposibil să ai așa ceva: în București ai borduri de 6 tipuri că atâtea „impresii artistico-urbane” au primarii fiecărui sector, iar într-o recentă plimbare prin țară am descoperit că vreo 10 sate vecine aveau 10 stiluri diferite de stații de autobuz, fiecare primar cum a vrut (diferit, firește) și ce combinație a avut. Diversitate prin kitsch.

Dacă ești dintre cei mulți și supărați de la postarea cu New York o să spui că te doare-n 13 de bicicliști și pista lor (aspect despre care o să vorbim în textul viitor), dar infrastructura pentru biciclete nu-i doar ca să ajungă Bonea repede și lejer de acasă la muncă. Pista aia o să fie utilă și „ilfovenilor” care trăiesc 99% din viață în traficul bucureștean. Ca să nu mai spun că pista aia înseamnă un oraș mai sigur pentru pietoni, aer mai curat și ce alte aspecte mai vreți pentru când vă bateți cu pumnii în piept că vă pasă de copiii voștri. 

Să vă intre bine în cap: NU se pot face șosele de unde vreți până unde aveți treabă. NU se pot face parcări oriunde aveți treabă. Nici NU trebuie să se facă pentru că toate analizele și studiile demonstrează evidentul: faci infrastructură rutieră = oamenii cred că e loc pe șosea = își cumpără mașină. Așa funcționează specia, îi dai o bandă și cumpără mașină pentru fiecare membru al familiei.

Transportul rapid și sănătos implică bicicletă, autobuz, tramvai, metrou, tren. Dacă-ți pute e posibil să fie de la tine.

Mi se pare și absurd să-ți mai spun ce beneficii directe ai dacă pedalezi. Îți place să-i vezi pe ai tăi că bagă un pumn de pastile după ce au trecut de 55+ ani? Ăla n-o să ajungi tu dacă pedalezi. Nici nu mai vorbesc despre faptul că progeniturile tale se vor putea duce la școală pe bicicletă (oriunde îi bagi tu pe pile ca să fie școala bună, nu aia de cartier). Bă, e de bine oricum o dai.

Voi vă dați seama de absurdul situației? Suntem în punctul în care ducem o luptă de convingere pentru un bine comun. Aici am ajuns. Dar despre „comun” data viitoare.

Dar să închei într-o notă personală: n-o să se facă. Nu îndeajuns de repede.

Primarul care va sacrifica confortul șoferilor va pierde mandatul înainte de termen. O să-i dea foc în fața primăriei. E sinucidere politică curată. Și cum toate se leagă, și amărâta aia de pistă ar putea schimba atât de multe, România o să se schimbe într-un ritm lent spre deloc. Niște nebuni suferinzi de complexul salvatorului vor mai pune petice, dar atât. Prea lent și prea târziu pentru cei mai mulți, mai ales ăia care nu pleacă-n concedii doar ca să se pozeze cu monumentele altora, ci să vadă și cum trăiesc ei. 

D-aia România câștigă constant animalele de aur ale cinematografiei cu filmele care ilustrează mizeria locală (trecută și prezentă). Suntem o oază de înapoiere la Porțile Europei (cum ne place să ne spunem). Suntem un misery-porn fascinant pentru vestici, un exotism retrograd care insistă în prostie. Suntem un experiment social auto-indus, suntem ceea ce poți face dintr-un popor sărac și arogant. Practic, ce-ți iese dacă-i înveți pe proști că-s deștepți. Avem o arogantă insistență în a nu copia modele bune pentru că ne cade rangul dacă facem ca alții, așteptând probabil să ne reglăm de la sine putere, o fractură de logică a tuturor celor care așteaptă momentul t0 al Binelui Românesc într-un ocean de corupție, analfabetism funcțional și răutate. Suntem ca-n gluma lui Jim Jefferies despre trenuri. Fascinația altora pentru noi vine din spoiala asta. 

Altfel spus, vă las și vouă gândul pe care l-am transmis tuturor prietenilor care știu că pot face și-n alte țări ce fac aici (ITiști, creativi ș.a.m.d.): nu așteptați, nu fiți visători, nu vă mulțumiți cu puțin. E lumea plină de joburi, orașe mai bune, mai curate, mai sigure și cu lideri care citesc cărți înainte să pună o bordură. Nu vă condamnați copiii la „las’ că merge”, urbanism prost făcut, mică-mare corupție și poluare. Nu merită. Între două șaorme mai învățați o limbă străină, mai un skill (aptitudine), mai depuneți un CV. Nu vă fie teamă că plecați de lângă rude, prieteni. Unde plecați? În 2-3-4-5 ore de zbor sunteți lângă ei și înapoi cu 15-20-50 de ani. Și atunci o să vedeți că, de fapt, e bine unde sunteți.

Are și răbdarea limitele ei.