Numele meu este anxietate și am George Bonea.

Despre fotbal

Nu știu dacă am mai zis asta, nu știu dacă am lăsat de înțeles, dar mie-mi place fotbalul. Să-l văd, să-l practic (nu-s vreun talent, dar alerg cu suflet). Dacă am vreo echipă? Nu. După o vârstă (și blaturi dovedite) nu-ți mai arde să strigi pentru o singură echipă. Cel mult dezvolți antipatii pentru unele figuri din fotbal și-ți pare rău că le dorești falimentul știind că asta înseamnă că sunt afectați și alți oameni… Dar altfel spus, rămâne pasiunea pentru fenomen. 

Motiv pentru care mă uit cu plăcere la foarte multe (în unele weekenduri chiar toate) meciurile din Liga I. România. Unii prieteni mă dojenesc pentru că nu-mi clătesc ochii cu Premier League, La Liga ș.a.m.d.. 

Eu mă simt legat de glia noastră strămoșească, îmi place să văd bășica pe pământul Grădinii Maicii Domnului. 1-0 pentru mine la patriotism.

Dar altfel, îmi place să privesc fotbalul autohton pentru că mi se pare reprezentativ pentru România. Cu ce mă ajută dacă mă uit la Haaland și ai lui? Se termină meciul, scot capul pe geam și… ce să vezi, nu-i Manchester! Nu-i Marea Britanie. E aicișa. 

Ce rezolv dacă stau toată seara cu ochii în efecte speciale de Hollywood și ziua mă plimb prin cel mai prost film românesc?

Așa că dacă tot sunt aicișa zic să-i văd pe ăștia de aicișa.

Ca orice individ care vede fotbal m-am gândit că-i de bun simț (obligatoriu/mandatoriu) să-mi dau cu părerea despre fotbalul autohton. De ce e el cum e? N-o să-ți spun aceleași motive pentru care le auzi (preponderent) la cei care au pus bazele distrugerii fenomenului. Eu o să încerc altă abordare, pe flanc. 

  • Atitudine

M-am uitat la recentele meciuri din Nations League, sărind prin partidele disputate de România, Danemarca și Ungaria. Mi-am ales ca studiu de caz aceste trei echipe. 

Ce am văzut la alții și n-am văzut la noi e atitudinea. Dar asta nu-i ceva ce fotbalistul trebuie să aibă doar pentru că joacă pentru echipa națională. Atitudinea e ceva ce deprinzi din fragedă pruncie. E ceva ce primești din copilărie, la școală, exemple din istorie ș.a.. Atitudinea e ca o moștenire. Plus personalitatea, dar vine și pe linia grupului.

Capul plecat sabia nu-l taie se vede și pe teren. 

Unii fotbaliști (că-s ăia de la echipa națională, ori cei de la echipele de club) sunt parcă jenați în ghete de micimea locală. Parcă l-au citit pe Lucian Boia și nici ei nu mai cred în măreția națională. Alții sunt adepții quiet quitting-ului cu mult timp înainte ca fenomenul ăsta să facă ravagii în corporații. Mă uit de ceva luni la meciurile unor echipe precum Petrolul, U Cluj, FC Botoșani și parcă văd salariați. E vina lor? Nu știu, nu-s psihologul echipei, dar unii dintre ei sunt total demotivați. Și-s ușor de demotivat pentru că…

  • Lauda

Era West Ham – FCSB (Conference League) la TV. De obicei mă uit la meciuri cu sonorul pe mut. Nimic nu omoară plăcerea unui meci de fotbal precum un comentator slab. Și cu infime excepții toți sunt fabulos de enervanți. Ăia foarte buni comentează cursele de ciclism.

Ce zice comentatorul pe la jumătatea meciului, când FCSB încă era în cărți: „jucătorul X de la West Ham e cotat la 200 mil. de euro. Dar la cum a jucat Y de la FCSB până acum e mult peste suma asta”. Vedeți? L-am găsit pe Becali exponentul laudei prostești, dar boala asta zace în mulți alții. Și o să remarcați constant că principalele site-uri de știri sportive de la noi (și televiziunile aferente) au fascinația laudei precoce. E și asta o dovadă de micropenie reprimată, țărănoaia perpetuă, „iapa mea e mai frumoasă”. Cum o bubuie un băiat mai bine 2-3 meciuri cum devine „Messi”, „CR7”, „Haaland”. Două goluri și valorează 20-30-50 milioane de euro. 

România are cei mai mulți Haalandzi, Messi și CR7, până în 21 de ani,/cap de locuitor.

Așa știe țara asta să aprecieze potențialul. Încă din fragedă pruncie gonflăm potențialul. Toți părinții îl văd pe Hagi în progenitura împiedicată. Și îi lucrăm psihologic atât de intens pe cei cu potențial încât dacă le repeți hapciupaliticilor toată viața că-s valoare e cam greu să-i facă să înțeleagă că nu-s valoare ajunși la maturitate. Doar au ajuns să ricoșeze mingea din ei la profesioniști. Or să spună că are lumea ceva cu ei, că-i rea, că n-au noroc. Au avut destul. Sunt la profesioniști.  

Lauda asta precoce umple echipele de fotbaliști care-s mai degrabă reprezentanți auto și scouteri de manechine Instagram. Fotbaliști mai puțin. De ce să te mai chinui cu bășica dacă ești deja foarte bun? Ți-a zis și mami, și bunica, presa, patronul după primul meci… cât să mai demonstrezi? 

  • Presa sportivă

Asta-i precum mocirla din Ghencea de la Steaua – Valencia. Nu toată, dar vreo 90șiceva%. Dacă nu exagerează în știri despre nimic (Gigi, Prodanca, soția lui X, iubita lui Y), se afundă în lungi compuneri de păreristică sforăitoare (precum textul de față). 

Nu-i anormal să avem o presă sportivă atât de slabă când avem o presă generală atât de slabă. Eu crezusem (naiv) că articolul comentat aici e dovada supremă de analfabetism jurnalistic, dar cei de la Gazeta Sporturilor au vrut să mă contrazică cu articolul:

Atât au înțeles ei din meseria lor și fenomenul despre care (cică) scriu. Au publicat numele a 33 de fotbaliști – unicii vinovați – pentru retrogradarea naționalei. Atât au putut. Jurnaliștii.

Iar despre comentatori am vorbit deja la punctul 2.

  • Antrenori

Cu mici excepții (foarte mici) mai toți sunt… de modă veche. Să zicem. Știu să lucreze cu psihicul fotbaliștilor cum știu eu să fac mileuri. Îi vezi la conferințe cum își caută cuvintele de parcă joacă Scrabble și îți dai seama care e nivelul. 

Iar Dănuț SRL e mult prea antipatic pentru ce rezultate are.

  • Nema local, nema pasiune

Fotbaliștii nu-s legați de glie, n-au crescut pe lângă stadionul pe care joacă, nu și-au dorit să fie precum fotbaliștii de acum 15-20 de ani care jucau pe același teren (poate și pentru că acum 15-20 de ani nu erau așa multe exemple de urmat). Așa că vin și ei unde-s chemați, unde se plătește, nu se stresează, nu se sacrifică. 

Pentru că nu au aceeași implicare emoțională. Simplu. Vrei emoție? Crești fotbaliști pe lângă sursa emoției. Asta înseamnă să inviți copiii din cartiere la sport, nu la un loc de joacă, nu o parcare plină.

  • Lacune de film

Filmul românesc „Totul pentru fotbal” din 1978 mi se pare foarte relevant pentru fotbalul de azi. Acolo vezi cel mai clar elemente care țin de psihologia celor din jurul fenomenului. Unele bube s-au mai păstrat, altele s-au corcit cu o mână de valori bune. Dar te ajută să vezi, autoironic, de unde vine fotbalul românesc de azi. 

  • Se cade

Meseria de fotbalist e grea. D-aia nu vreau să intru în tagma sedentarilor care știu ei mai bine cum și când să tragă la poartă, de unde… 

Dar mulți sunt pomanagii. Nu știu dacă-s psihologic milogi, dacă-s genunchii moi că-i pregătirea fizică deficitară, dar am văzut genunchi mai rezistenți la coada pentru moaștele Paraschivei, comparativ cu ce se întâmplă cu atacantul X din România care ajunge în careul advers. Cad de parcă-s împușcați de lunetiști. Acum câteva zile m-am uitat puțin la FCSB – FC Argeș și l-am văzut pe un argeșean distrus de un adversar. La reluare s-a văzut lipsa contactului, dar reacția a fost de parcă cineva l-a înjunghiat.

Nu mai dau explicații acum, dar fotbalul reflectă multe din societatea românească. Cum parcăm mașinile, cum ne lăudăm cu nimicul flamboaiant, cum peticim, cum avem grijă de copii oferindu-le nimic și poluare, cum „a furat dar a și făcut”… toate astea se văd în terenul ăla de fotbal, la aproape fiecare meci de Liga I.

Altfel spus, o să mă mai uit. E distractiv. Spune multe despre noi ca popor. Recomand. 4*. 

4 răspunsuri

  1. Tu incerci sa gasesti explicatii sociologice. Nu zic, partial adevarate. Dar e mai mult decat atat.

    Suntem in epoca de piatra in ceea ce priveste pregatirea. Nu avem conditie fizica sa facem pressing. Cand nu ai conditie fizica esti moale, nu ai atitudine.

  2. Stai frate un pic! Cum adică majoritatea comentatorilor sunt nașpa? Păi Emil Grădinescu e slab? Adu-ți aminte de România – Danemarca din 2003 sau de Steaua – Betis de prin 2006. Enăchescu era slab? (apropo, mai comentează?) Cosmescu? Băleanu? Și mai sunt vreo doi pe la Digi. Da, Costi Mocanu e foarte enervant, îți taie tot cheful să te uiți la meci; Mironică la fel. Dar eu zic că în general avem comentatori destul de buni. Problema e că fotbalul nostru nu mai face performanță, și implicit nu mai generează nici emoție. Nu e același lucru să comentezi un meci decisiv pentru calificare la vreun turneu cu a comenta FC Balamuc din Deal vs CS Avântu Prăbușirea

    1. Aproape tot ce aud eu la Liga I si Champions League/Europa League/Conference League e slab. Slab pentru că nu știu taina de a nu spune nimic când nu e nimic de spus. E chiar un talent să taci când comentezi un meci de fotbal. Și Grădinescu e slab. Nu știm noi mai bine, dar e slab.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Nu mai bine te abonezi și-ți trimit eu un newsletter frumos din când în când? O să-ți placă.
Nu mai bine te abonezi și-ți trimit eu un newsletter frumos din când în când? O să-ți placă.