De ce e păguboasa gândirea lui Puya & Dan Negru

Nu știu dacă știți asta despre mine, dar mie cel mai mult îmi place să scriu. Eu voiam să fiu gazetar când eram copil și apoi să trăiesc din scris cărți. Când mi-au luat ai mei mașină de scris, pe la 9 ani, am bătut la ea până a intrat tata în dormitor, la 2 noaptea, și mi-a zis cu ochii vineți de somn s-o las mai moale cu primul roman că nu poate să doarmă nimeni din bloc de atâta țaca-țaca-țaca. Bine, și ei puteau să-mi cumpere un 386, dar suntem hipsteri din tată-n fiu.

Partea bună când ai mașină de scris e că nu ai ce taburi să închizi… dacă mă-nțelegi.

Altfel spus, da, se trăiește bombă din scris. 

De când am publicat „Îmi pare rău că am muncit” îmi vin anual bani din drepturi de autor și la 12 luni stau și mă gândesc: „Canare? Maldive? Băile Felix?” Între timp am mai pus la sertar două manuscrise pe care le visez seriale Netflix și m-am apucat de o altă carte care să-mi aducă liniștea financiară și premiul Nobel înaintea lui Cărtărescu. 

Asta la care lucrez acum e despre copilăria la bloc, într-un cartier barbar și betonat din Bucureștiul finalului de 90, început de 2000. Nu-i bazat pe fapte reale că eu am copilărit la vilă în Dorobanți și la 12 ani îmi dădea mama bani de frappuccino cu băieții, cu rugămintea să nu mai cheltui banii cu toți amărăștenii cu părinți în Forbes 500. 

M-am atașat de proiectul ăsta așa cum m-am atașat de terapeut acum vreo 7-8 ani, fiind un proces la fel de eliberator. Scriind despre băieții de la bloc mi-am amintit ce lume ciudată era acum 20-25 de ani. Și cum sper că ea s-a schimbat de la „foarte mult” în sus. Asta rămâne de văzut. 

Adică-n blocul ăsta de cartier se băga heroină la etajul 10 – pe palier, ziua pe lumină. La 6 se făcea niște trafic cu carne vie. La 4 îți luai bătaie de la părinți dacă ceilalți copii loveau mașina familiei cu mingea de fotbal. Și în același timp era un cartier cât de cât ok, oameni muncitori, cu frica lui Dumnezeu, adulții se respectau până o dădeau parte-n parte de la faptul că nu s-a concretizat convenabil bătaia între plozi.

Vorbesc, evident, de anii în care, comparativ cu astăzi, „era mai bine, mai simplu, mai frumos”.

Pe mine jelaniile muzicale cântate de Puya mă lasă rece de când a descoperit el stilul „pușca și cureaua lată/ ce trecut aveam o dată”.  Din 2009, de la „Undeva în Balcani”, o ține tot așa. Bagă chipsuri, cruci, și se plânge muzical de ce era și nu mai e. Nu spun, prinde. De ce prinde? Nu-i singurul care trăiește cu regrete și cum nu are capacitatea să și le explice alege să le refuleze. Când n-ai habar să te întrebi „de ce?” e simplu să găsești vinovați. Dar până atunci îl felicit pentru decizia de business muzical. Nu-i ușor să mega-imaginezi neputința și s-o pui așa bine pe rafturi. 

Analfabetismul științific face casă bună cu nostalgia selectivă. 

Românul nu-i prieten cu știința. Se memorează niște bază, dar și ea destul de subțire că d-aia se ajunge repede la „vaccinul dă autism”, „pătrunjelul vindecă tot”, „deochiul salvează vieți” și „curentul omoară”. E atât de puțină curiozitate științifică la nivel de plebe încât nu mă mir de faptul că nimeni nu spune vreodată „bă, nu știu” când e întrebat orice. Iar la comparații e durerea. Când ești analfabet îți ies cele mai „fine” comparații între valori care n-au ce căuta împreună. „Pe vremea mea era 50 de bani pâinea, dar azi copiii stau pe TikTok”.

Realitatea asta se vede și mai clar când te uiți cât investește România în educație și cercetare. Atâția bani, atâta brânză.

Când văd nostalgie selectivă („pe vremea mea”) mă gândesc din start la faptul că individul:

1. Trăiește mai prost în prezent comparativ cu trecutul;

Ori

2. Nu s-a adaptat prezentului și-l refuză cu înverșunare.

Formatorii de opinie menționați mai sus, care fac apologia trecutului, nu se pot scuze cu punctul 1 pentru că au monetizat destul din ceea ce Giovani Sartori numește tele-poubelle. Dacă nici Dan Negru n-a făcut bani din prostie… 

Așa că ajungem la punctul 2. 

Adaptarea e semn de inteligență. Nu neapărat inteligență de tipul „știe chestii, e cult în cap”, cât mai degrabă de supraviețuire inteligentă. Optimizarea contextelor. Fructificarea unor situații. Romantizări primitive de dragul țărișoareai sunt pur și simplu aberații emoționale (și analfabetisme istorice, că-n toată istoria bucății ăsteia de pământ n-a existat o perioadă mai bună. Niciodată!).

Dar strict în cazul lui Puya, care-i tot fiert pe wokeism, el e atât de incapabil de gândire critică (în ciuda pieselor în care tot critică) încât nu-și dă seama de eroare în care se află criticând societatea în care trăiește. 

O să prezint o singură speță, voi aplicați schema pe altele.

Prietenul lui, Sișu, a făcut ani de zile pușcărie pentru trafic/consum de droguri. Tot contextul ăla a reușit să-i mănânce din ani și minte. Când se întâmpla asta? În anii „de glorie”, ăia după care jelește și care nu se mai întorc. Ăia sunt anii care nici până azi n-au înțeles dependența, reformarea sistemului penitenciar șamd. Ăia sunt anii care s-au uitat la adicție și au zis „pfuai, tu te faci bine dacă te bag într-o cameră mică alături de alții ca tine și te izolez. Sigur ieși bine de aici.”

În opoziție cu „wokeismul”/political correctness-ul care, printre altele, își pune problema de cum să îi ajute pe cei vulnerabili (așa cum era și Sișu în tinerețe). Practic, spus pe scurt, societatea „emasculată” de astăzi, în perspectiva lui Puya, ar vrea și l-ar ajuta de 1.000 de ori mai mult pe un Sișu decât a reușit s-o facă lumea gri, dură și „masculină” a copilăriei lor. Firește, tăvălugul de corectitudine politică ne surprinde pe toți, ne scoate din zona de confort, dar să pui în balanță jungla trecutului și să crezi că era mai bine în comparație cu niște valori în esență mai pașnice… nasol.

Iar valorile ultra-religioase pe care le flutură amândoi sunt exact în conflict cu nevoile de care și ei s-au izbit în copilărie/tinerețe.

„Blocurile gri”, ridicate la rang de altar al educației fine și bărbătești, au crescut indivizi frustrați. Ăștia de care-mi amintesc eu nu știu câți sunt bine în adevăratul sens al cuvântului. De altfel, dacă Puya ar pune mai des mâna pe carte decât pe pungi de chipsuri ar afla că mediul influențează puternic șansele de dezvoltare, așa că el degeaba e șucărit pe Străini că ne-au distrus șansele la o viață mai bună dacă în același timp glorifică penuria și spune că „puful” în care stau copiii azi e nociv. Ești redus? Păi din lipsă de puf se comportă toți adulții de azi de parcă traficul/statul la coadă/viața e un câmp de război. Că-s sălbăticiți.  

Puya, Negru ș.a. sunt genul care se uită la educația de tip Montessori (ori alte abordări moderne) și-și dau ochii peste cap știind că un copil se educă la linia fină dintre curea și respect parental câștigat prin forță (ori dacă în privat gândesc altfel sunt ipocriți).

Discursuri de tip Baștovoi prind la noi, asta în timp ce țările civilizate produc copii care se maturizează mai repede și sănătos din punct de vedere emoțional, lucru care apoi se vede cu ochiul liber, la maturitate, din cum muncesc, interacționează, construiesc, conduc șamd. Cred că diferențele sunt vizibile pentru oricine între societățile care-și cresc plozii în individualism masculinizat („totul e o jungă, dă din coate”) și societățile care au o abordare mai pașnică, comunicativă, introspectă, „fătălească” (cum ar spune criticii). Până una alta, noi vizităm țările civilizate și cu alte valori educative, și ne minunăm de ce bine e la ei – ce normali la cap sunt. Nu se înghesuie mulți să ne copieze. De proști? 

Ce fac Puya&Negru&alții nu-mi dau seama dacă-i din răutate, prostie, ori agendă sponsorizată. Cert e că se pun constant pe ciuci și aleg doar informații care le convin. Se vor lega de adolescentul care și-a atacat profesoara, uitând că-n generația lor profesorii și-o luau de la elevi și nu mai afla nimeni (pentru că nimeni nu trebuia să știe, informația se propaga mai greu). Doar la mine-n liceu, în 4 ani, s-au întâmplat vreo 3 nasoale profesor-elev și n-a mai știut nimeni din presă. Generația tânără e proastă, slabă, prea empatică, prea dezinteresată (paradoxal, nu? Empatică și dezinteresată?), prea nu ca generația veche. Cu bune și rele, generația asta are mai multă deschidere în a-i ajuta pe acei Sișu care s-ar putea rata prin pușcării. Inclusiv faptul că se discută despre problemele psihice/emoționale e un mare plus. Puya e doar un bătrân care nu mai ține pasul și le sparge mingea copiilor din fața blocului pentru că nu se joacă ca pe vremea lui.

Datele arată că ăștia care fantasmează la educație cu bătaie sunt copii bătuți până au ajuns să iubească bătaia. Sunt precum ăia care se combină cu varianta toxică a părintelui de sex opus (alcoolism/violență), înțelegând că asta-i normal în relație, așa a văzut acasă, asta știu să ducă, asta ar putea să repare. E greu să-i convingi că nu e bine din moment ce nu știu mai bine.

Nu-i un secret faptul că bătaia te prostește până prinzi frică de bine.     

Și cât o să avem foci care aplaudă la Puya&Negru tot așa o să fim. Profesorii care aplaudă la Puya&Negru mai bine și-ar da demisia și s-ar face barmani dacă vor respect necondiționat de la tineri. Oricum e posibil să câștige și mai bine, iar pentru condiții în HoReCa se protestează mai strașnic.