Cine nu te lasă să glumești despre ce vrei tu la stand up?

Acum puțin timp mi-a apărut pe Facebook o bucată dintr-un podcast autohton în care un comediant (nu contează cine, nu ne certăm de sfintele sărbători) se plângea că e nasol cu politcal correctness-ul în România că nu mai poți râde de orice. Că political correctness-ul dăunează comediei (și implicit stand-up-ului). 

Acum… fie vorba între noi (ăștia care citim ce scriu eu pe aici)… aș avea și eu câteva lucruri de spus despre comedie & PC. Că în vreo 10-11 ani de stand up și cioace umoristice pe ici-colo am reușit să mă plimb pe toată axa umorului, de la glume proaste și jignitoare (pentru care mi-am luat ce era de luat), până la glume așa bune încât au devenit bancuri și umor popular, auzind de la alții o glumă scrisă de mine și prezentată ca „să-ți zic una pe care o știu de nu știu unde…”. Presupun că asta înseamnă o glumă bună, să-și piardă autorul și să devină „din popor”.

Pe persoană fizică am sesizat că atât eu, cât și alți apropiați comedianți, ne-am lezat că „nu mai putem râde de orice” când eram la început, slabi, indefiniți artistic și îndrăgostiți pe o mână de glume (edgy) pe care le consideram chintesența unui stil pe care nu-l înțelege „prostimea”. Pentru că cei mai mulți din categoria asta ne-am rugat atâta la icoanele cu George Carlin, Bill Hicks și Patrice O’Neali încât, ca în orice alt delir mistic, am ajuns s-o luăm pe arătură, să exagerăm. Precum ăia care au citit primele scrieri creștine și au zis „am înțeles! Ca să-mi demonstrez religiozitatea trebuie să mă urc pe un stâlp/să mă îmbrac în piele de cămilă moartă/să stau dezbrăcat în deșert, că doar prin ultra-penitență o să înțeleagă Dumnezeu că-l iubesc”. Așa și în comedie. Prin ultra-edgyness de dragul perfecțiunii rapide se trecea repede linia aia pentru care unii au muncit 10-15 ani.

Și se frustra căpriorul că e lumea proastă, e PC-ul nenorocit, „se pune pumnul în gură comediei!” Dar nu e așa… Glumele edgy au o școală aparte și de multe ori sunt proaste rău. Pentru că nu-s fundamentate, nu-s nici spectaculos exagerate. Sunt doar observații fumate din categoria „femei proaste”, „romi hoți” (cărora de dragul umorului li se mai spune și „cuvântul ăla cu Ț”), „bozgori nem tudom” ș.a.m.d.. Unde mai pui că astea au fost amuzante pe vremea autobazei lor. Acum pur și simplu se râde de altceva, e absolut normal. Altfel de ce nu mai facem despre boala franceză? E funny, haha, sifilis!

Evident, există și comedianți formați pe edgyness, dar oamenii sunt buni, stăpâni pe ei, și-au consolidat poziția, au avut noroc de context + talent (Jimmy Carr și alții). Formula n-are cum să se aplice tuturor. Nu uitați că britanicii aveau la TV glume anti-religie cu Dave Allen, Monty Phyton și d-ăștia când noi ne dădeam cu cracii-n sus la șpârle cu „Coana Leana”.

N-a stricat PC-ul comedia. 

Cum pe Lenny Bruce nu l-a calmat poliția (doar l-a făcut să-și schimbe materialul și să se piardă puțin). Când Carlin scotea „Seven dirty words” se dădeau unii cu capul de pământ că nu se poate să faci astfel de glume. Doar n-aveți iluzia că tot americanul era fiert pe glume vulgare? Părinții ălora de se nămoleau la Woodstock făceau spume! Carlin și-a făcut treaba, a avut noroc, lumea s-a schimbat după drumul lui și iar noroc. Sunt ferm convins că alții, contemporani cu el, aveau glume și mai edgy. N-au reușit. Aia e. 

Și totuși, ce omoară stand up-ul (românesc)? 

În timp ce rumegam gândul ăsta îmi trimite un prieten comediant un articol (foarte bine scris) despre cum în America s-ar modifica dinamica show-urilor de stand up din cauza/datorită modului în care comedianții aleg să se promoveze pe social-media. Americanii pun pe social-media foarte multe bucăți din show-uri în care fac crowd-work (improvizează pe interacțiunea cu publicul). Oamenii care se uită pe internet la comedie și nu știu cu ce se mănâncă stand-up-ul au impresia că așa se face. Te duci la show, unul începe să vorbească pe scenă și tu te bagi peste el. „Să-l ajuți”. Că așa ai văzut tu pe net, e un fel de spectacol cu public, caterincă, miștocăreală.

Doar că nu e așa. Evident, sunt mai multe școli de gândire în stand up, dar secta de care aparțin eu spune că stand up-ul e mai mult monolog și mai puțin improvizație. Mai pe intim, club mic, beznă în sală, fără accesorii, doar microfon. Faci material, te mai joci cu publicul puțin, dar rămâi în ideile tale nu te transformi în bășcăliosul clasei. 

Problema e că unde publicul nu știe de modelul ăsta apar „ajutoare” din public. Și eu am dat de „ucenici” de tipul ăsta prin țară, în cătunele unde nu se întâmpla nimic niciodată și ajungea vreun zăbăug ca mine să țină „show de comedie”. Îți venea vreun Caterincosul Comunei la spectacol și din primul minut se băga în seamă. Nu puteai să-ți faci materialul că ăla avea chef de vorbă și bășcălie. Iar în 99% din cazuri venea la final să-ți zică „ai văzut, te-am ajutat! Că n-ai ce să faci mă cu ăștia, sunt țărani… dacă nu eram eu nu râdeau la nimic… nu-i știu?! Zimnicea…”.

Cu toate astea, pornind de la observația din articolul menționat mai sus, cât și drama colegului comediant menționat în începutul textului, eu nu simt că România se confruntă cu problema nebăgaților în seamă de la spectacole. O să fie și asta, dar nu acum.

(Doar ca o paranteză, singurul heckler profesionist pe care îl știu eu din stand up-ul românesc a fost Nae Nicolae (cel puțin pe el l-am prins). Acum vreo 10 ani venea pe la show-urile de stand up ale altora și le întrerupea cu reacții spectaculoase (și amuzante). Am și acum în minte un episod cu el, la un show de-al lui Toma, dintr-o sufragerie de club din Centrul Vechi, București. Superb!)

Nu simt că în 2024 comedia românească are aceleași probleme cu comedia americană. Și n-o zic din xenofilie, ci pur și simplu avem alte bube. Bube la care am contribuit și eu, și stimabilul care se plânge de PC și cam toată lumea din umorul românesc. Și buba aia se numește Cioace Pe Net.

Încă de la facerea online-ului românesc și apariția stand up-ului pe internetul local, modelul ăsta de umor a fost într-o zonă gri a aprecierii. Evident, a dat tonul Teo cu celebrul blender, dar apoi ce apărea reușea să apropie și îndepărteze audiența în același timp. La o bucată bună apăreau cinci slabe, opt traduse de la americani, două ciordite de la alți români, trei care spuneau bancuri ș.a.m.d.. N-ai cum să creezi o bază solidă ca audiență dacă fenomenul nu e consolidat pentru ceea ce înseamnă el. D-aia, din ce știu/am văzut/îmi amintesc, acum 7-8-9 ani umpleau săli mari comedianții care erau cunoscuți pentru altceva, prezențe TV (nu pentru activitatea pur umoristică la stand up). Bordea umplea peste tot în țară pentru că-l știa lumea de la Capatos (unde nu făcea stand up). Apoi și alții au crescut pentru că făceau chestii mai vizibile pe lângă (de Bobonete nu mai zic). Teo, Vio, Costel sunt un caz ușor atipic (fără multă prezență TV, dar cu succes de sală mare), dar acolo putem dezbate mult despre faptul că a existat un PR bun, o dinamică bună a grupului ș.a.m.d.. Cât despre alte succese provinciale ale celor mai mici… a se ține cont că acum 10 ani nu se întâmpla mai nimic în multe orașe medii din țară. Așa că orice prezență artistică la noi în bătătură putea să umple o cârciumă măricică. Dar când erai asistentul lui Capatos, ori vedetă Las Fierbinți era cu totul altceva, venea chiar și satul vecin, se stătea în picioare…

„Bine, dar care-i legătura între toate?!”

Păi este. Că dacă nu ai un public format de stand up o să creadă că e stand up orice salată îi servește un „stendapăr” pe internet. Când speakerul demotivațional era pe val și ajungeam cu vreun show în CineȘtieCeCătun, oamenii cereau să vadă „spikăr”. Unii erau ferm convinși că, de fapt, aia e stand up, „comedie d-aia de faceți voi”. Nu că vorbesc ca papagalul o oră de diverse, fără mustață răsucită și pantaloni scurți cu Snoopy. Măcar de mă luam de vreunul din sală, „știi ce zic?!”

La fel și acum. Auzite de la comedianți activi, care se plimbă. „Nu e ca pe net…”

Cam tot stand up-ul românesc a încercat măcar o singură dată să facă un proiect umoristic online. O cioacă. O emisiune. Un gigi-bigi care să fie viral și să aducă faimă și oameni la show-uri. Doar că oamenii care nu halesc stand up precum comedianții nu știu să tragă linia între cioaca online și stand up.

„Da, Bonea, dar care e legătura între ce se plângea ăla cu PC-ul și cioacele!?!?”

Păi e! Că disperat fiind să-ți atragi oameni la show-uri faci chestii dezirabile pe internet, te TikTokărești la vulg, challenge-uri, farse, haha-uri și-ți vine tot omul în sală. Și tu în club, la microfon, îți aduci aminte că ai în tine spiritul lui Carlin, Hicks, Patrice… și le zice ălora diverse, nasoale, edgy, intime, profunde. Și ăia sunt șocați, plictisiți, nervoși. Că ei voiau haha și hihi, imită ca Bendeac, fă glume cum ai făcut de râdea Delia, zi ceva caterincă, nu vor să te audă filozofând observațional. 

Dar asta nu e tot.

Mai e un lucru rău care simt că s-a întâmplat prin haotica promovare a ceea ce este stand up-ul – conform sectei mele (haotică pe social-media și în emisiuni de tipul iUmor). În sală îți vin oameni care nu înțeleg nivelul de intimitate al actului. Unii nu înțeleg faptul că în sala aia se semnează un contract non-verbal și că prin prezența ta acolo îți dai acordul să se spună nasoale. Nasoale mai mult sau mai puțin amuzante, dar nasoale. Că e un spațiu sigur, un univers paralel în care oamenii cu probleme confruntă bubele cu glume. Și lumea adunată cu cioaca de pe Youtube nu știe asta… N-a semnat pentru asta.

Unii dintre voi știți că acum vreo lună a venit Doug Stanhope în România. Pur și simplu a aterizat omul în București și se plimba ca o stafie pe la diverse cluburi de comedie. Sună ca o glumă dacă n-am știi că așa a fost. Pentru cine n-are habar, Stanhope, după ce o să moară, o să intre tot acolo lângă Hicks, Carlin, ăștia. Ăsta e nivelul.

Era luni seară și aflu că-s șanse ca Stanhope să apară la un open mic pe la care mai merg. Mi-am luat lenea la șuturi și am plecat să văd zeul. A venit omul, l-a prezentat Alex Cazacu cu genunchii tremurând de emoție și a intrat să dea și el 5 minute. Complicat, îl filma lumea de parcă era urs pe Valea Prahovei. Ăsta le tot zicea să lase telefoanele jos că diverse, că hau, că bau. Într-un final s-au relaxat toți cu filmatul și omul a putut să-și arate talentul. A dat 3-4 minute dintr-o bucată mai veche (probabil e parte dintr-un show de prin 90?). Subiectul? Absolut grotesc! Înfiorător. Glumele? Minunate. S-a râs cu lacrimi. Toată sala a râs. Acel contract menționat mai sus era semnat de toți. S-a promovat vreun comportament deviant? Nu. Dar pentru că acea bucată de material n-a ajuns la vulg (via internet) nici n-a trebuit argumentat faptul că glumele alea NU promovează X nasoală.

Morala? Dacă apărea pe internet bucata aia, și se viraliza cu ajutorul vreunui algoritm care mirosea scandalul, se ajungea inevitabil la situații de tipul „de asta nu se râde”. Și adevărul e că… bă, de unele subiecte nu trebuie să se hăhăie toată lumea. Chiar nu trebuie. Nu pentru că n-ar avea voie, dar nici nu e obligatoriu s-o facă. Umorul ține de gusturi. Am înțeles că cioarba de burtă e bună, dar nu trebuie să-mi placă mie. Așa și cu comedia. E bine că unii evrei pot râde pe seama holocaustului, dar nu e obligatoriu s-o facă toți, nu e un proces terapeutic pentru toți. Poate că sclavia romă e caterincă pentru unii romi, dar pentru alții nu e. Și e perfect ok. Colectiv? Sunt ferm convins că se pot scrie glume foarte amuzante despre Colectiv, dar nu trebuie să le audă toată lumea și cu atât mai mult să râdă toți la ele. Pur și simplu.

Așa că nu PC-ul pune pumnul în gură comediei. Pur și simplu comedia de tip stand-up-monolog-intim nu trebuie să se comporte de parcă e pentru toată lumea și „cine nu mă place e un prost retrograd care n-are simțul umorului”. Comedianții care vor cu ardoare pe toată lumea în sală, uitând să le spună de acel contract social umoristic dăunează comediei și relației public-comediant. Problema e când faci ca maimuța pe TikTok și-ți vin asemenea în sală, unde îți aduci aminte că ai trei cărți citite în ultimii doi ani și că ești superior alter-ego-ului online. Când o gâdili la umor pe Delia la iUmor și apoi îți dai seama că poți mai profund în lounge-ul din Frecăței, atunci e o problemă.

Și mai sunt ăia care cred că social-media e un club intim și aruncă acolo o glumă demnă de contractul social umoristic și se miră că e lumea nervoasă. Păi e normal, e spațiu public, n-a vrut nimeni să-ți audă edgyness-ul, periculos fiind că unii proști vor transforma orice poantă în filozofie de viață (ceea ce probabil nu vrei pentru că „doar glumeam, bro!”). „PC-ul nu-mi dă voie să mai râd de orice!” Online-ul e spațiu public. Mergi la masa de Crăciun cu toată familia și fă glume despre avorturile făcute de mama ta în perioada comunistă. Se prinde prostimea că ești smart-edgy?!

Râd și bretonatele la glume edgy, și romii, și toți. Doar că probabil le faci prost, nesolicitat, în sala greșită.

D-aia îi transmit comediantului menționat la început: dacă-ți place să faci umor edgy, dacă ești pătruns de carlienism, nu mai aduna în sală toți hăhăiții la glume stereotipice și simple, umorul ăla care-ți aduce trafic online și contracte de publicitate. N-o să te canceleze nimeni dacă lucrezi pe contract. Când urli ca nebunul peste tot „priviți! Sunt amuzant! Spun adevăruri funny” se enervează lumea. Uneori pe bună dreptate.

P.S. – în România nu există PC de care să te plângi. Nu avem o stângă reactivă atât de mare. Sunt câțiva indivizi mai hardcore care taie și spânzură repede când vor să canceleze pe cineva, dar cei mai mulți sunt calmi, liniștiți sau indiferenți. Cel mult te înjură pe net. Așa că cine se plânge de PC înseamnă că n-a interacționat niciodată cu cealaltă extremă (pe net sau în viața de zi cu zi).