Cum construiești frica

Acum câteva zile s-a produs o crimă în cartier. O tânără gravidă a fost omorâtă într-un mod brutal. 

Contextul normal din care un anxios-de-știri să-și tragă frica. N-am destule degete să număr câți părinți (mai ales mame) le-au spus copiilor (mai ales dacă-s fete), „ai și tu grijă, nu vezi ce nebuni umblă pe stradă?”, de parcă o crimă-n cartier a deschis robinetul tuturor criminalilor cu sânge rece. 

Sunt multe feluri prin care îi poți spune copilului „de ce ai căzut?”

Asta-mi aduce aminte de toate momentele când mi-au spus părinții să am grijă cum traversez strada, la trei secundă după știrile cu oamenii spulberați pe trecerea de pietoni de nebuni care îi dădeau cu 100-130 prin oraș. E și acest „ai și tu grijă” un mod drăguț de a spune „n-am ce să fac pentru tine, vezi și tu să n-o mierlești”.

Dar așa funcționează frica în colectivitate, mai ales când e întreținută, conservată și apoi devine o ștampilă în comunitate.

Am trecut de dimineață pe lângă locul crimei. Lumânări, o poză cu victima și texte scrise cu sprayul pe pereții magazinului deținut de cel care a comis crima. Texte mari despre crimă, criminal, victime. E atât un zid al plângerii cât și un zid al blestemării. 

Totul la 20-30 de metri de intrarea într-o școală. 

Faptul că această crimă s-a întâmplat atât de aproape de o școală amplifică teama socială. Sunt curios dacă de 3-4 zile a crescut numărul de părinți care își aduc/iau copiii de la școală. Câți dintre ei le-au zis celor mici să nu mai umble aiurea după școală și să vină acasă? Câți le-au zis „ai și tu grijă”?

Eram curios să văd cum a acoperit presa subiectul.

Cu lux de amănunte. Dar iese în evidență materialul scris de jurnalistul Andrei Dumitrescu, de la Gândul. Jurnalist „specializat în articole despre activitatea Ministerului Afacerilor Interne”, cum spune descrierea lui de pe site-ul pe care găsesc că a scris 1377 de articole din 2008. Descrierea cu „Ministerul Afacerilor Interne” e un mod pompos și drăguț de a spune că omul s-a specializat în a scrie despre crime, violuri ș.a.m.d.. Cred că are la activ 1377 de articole care pot inspira scenarii de groază.

Auzisem că jurnaliștii de tipul ăsta dezvoltă o formă de PTSD, afectați emoțional de atâtea știri despre tot răul din lume. Andrei Dumitrescu a ajuns la borna 1377 și pare pe cai mari.

Nu știu cum sunt celelalte articole scrise de Andrei Dumitrescu (n-am răsfoit decât titlurile), dar ăsta despre crima din cartier îmi demonstrează că vorbim despre un jurnalist investit 100% în orice informație macabră pe care o primește. Și nu se ferește s-o împărtășească cu lux de amănunte. 

Îi citesc articolul și mi se pare exagerat de detaliat, aproape că-mi lasă un sinistru sentiment că îi place să spună că femeia a fost „sfârtecată” cu două cuțite, că n-a pornit drujba criminalului, ori detalii despre lama unui ferăstrău… pur și simplu îi citești textul și ai impresia că citești scenariul unui film de groază pe care poate n-ai vrut să-l vezi cu ochii minții când ai deschis o știre (fie ea și despre o crimă).

E cam mult în contexul unei știri la care ațâți tot felul de oameni.

Oare cu cât % au crescut vânzările la suplimentele alimentare pe bază de valeriană pe fondul fricii că-n cartierele țării sunt „Jasoni” care sfârtecă femei tinere și gravide?

La cât de simulat e jurnalismul românesc (și nu numai) nici nu știu ce ar putea conține o știre despre o crimă. Despre ce să vorbești? Contextul victimei? Cum s-a ajuns în situația asta pe un făgaș psiho-social, fără să te scufunzi în drame personale telenovelistice și macabre? Realitatea siguranței sociale din X cartier, oraș, țară? Asta cere muncă și cei mai mulți jurnaliști n-au timp de muncă, au de făcut știri.

Dacă citești bolnăviciunile lui Andrei Dumitrescu ai impresia că România e un sat fără câini pentru că aceștia s-au omorât între ei ca în filmele de groază. Ceea ce e greșit să faci din toate punctele de vedere, dar mai ales jurnalistic.

Dar totuși, un pasaj din știrea lui Andrei Dumitrescu iese cel mai mult în evidență:

„Ulterior, acest adevărat Jason Voorhees (n.r. personaj de film celebru pentru masca de hochei și drujba pe care o folosea ca să-și omoare victimele), s-a predat la Poliție.”

E nevoie de multă imaginație (și puțin jurnalism) să ajungi ca într-o știre, oricum tragică, să aduci în discuție o comparație cu un personaj fictiv. E nevoie de acel talent pe care îl au scriitorii care s-au ratat în propria plăcere (cărțile pe care nu le scriu niciodată), dar își scapă talentul la muncă. Bine că Andrei Dumitrescu, cu a lui foame de detaliu pentru macabru, nu lucrează în alt domeniu din moment ce jurnalismul-negru îl face atât de pasional. Nu-mi pot imagina un Andrei Dumitrescu liftier, mecanic auto, ori vânzător, plesnind de poftă să-ți spună cu lux de amănunte ce crimă s-a mai produs în cartier. „Punguță? Știți de crima din cartier, cu ăla care și-a sugrumat victima cu o punguță? Păi să vă spun…”

De altfel, cam câte sucuri, ceaiuri și cafele ați bea cu un om care, scriind jurnalistic despre o crimă din București, și-a zis „mamă, ce tare! Ăsta-mi amintește de personajul ăla din filmul Vineri 13! Ia să pun eu informația asta în știre ca toată lumea să vadă secvența precum o știu eu din film!”?

Acum, poate trec eu drept sensibil.

Nu mă gândesc decât la faptul că atât victima cât și criminalul din București au niște rude. Prieteni. Și o viață întreagă, ori cât o să existe Gândul.ro, dacă vor căuta vreodată pe Google ceva despre oamenii implicați, vor da peste articolul lui Andrei Dumitrescu. Ca un memento al unui episod dramatic, scris sinistru și penibil de un om care sunt ferm convins că dacă ar vedea textul ăsta n-ar înțelege nimic din ce îi reproșez, așa cum destui n-ar înțelege de ce zidul de lângă o școală nu trebuie transformat în altarul unei morți tragice și unor blesteme răcoritoare. 

Știu că-s meserii unde ți se retrage „licența”, dreptul de a practica, dacă o dai rău de gard. Poate e prea mult (și imposibil de implementat) în tagma celor care nu cuvântă, dar o lămâie ca-n geamurile șoferilor începători tot ar trebui să țină toți acești făcători de informații.

…

P.S. – poate dacă citesc destui acest text, peste ani – căutând „Andrei Dumitrescu” pe Google, vei afla că a fost un jurnalist slab și reprezentantul unui stil de „presă” despre care sper că nepoții noștri vor râdă cu lacrimi și dojană. E și asta o amintire cu care să rămâi.