Anul în care m-am împăcat cu cele sfinte

Mi-am amintit de curând de poate cel mai genial moment din viața tatălui meu. Probabil el o să citească rândurile astea și o să creadă că mă refer la vreun moment când a făcut ceva impresionant la volan (fiind un șofer experimentat), ori că e despre vreo meștereală făcută prin casă (fiind capabil să prelungească orice electrocasnic cu încă 100 de metri de cablu, poate vrei să prăjești pâine în alt județ). Nu. 

De fapt, cel mai strălucit lucru pe care l-a făcut tata a fost când a inventat o religie. 

Nu știu dacă am fost un copil neastâmpărat (ei se laudă că eram cuminte, dar ce n-ar spune părinții ca să dea bine), dar pe când aveam 5-6 ani tata a inventat o religie. Religia Porumbeilor (scriu cu P mare că poate e blasfemie).

Cum funcționa?  

Înainte de asta hai să vă fac o scurtă trecere în revistă a unui obicei locativ pe care nu știu câți dintre voi ați apucat să-l trăiți/experimentați. Știu că antropologii și pasionații de studii sociale ar putea aprecia observația asta: vă sună cunoscut raftul exterior?

Emanația intelectuală a clasei muncitoare mutate la bloc, acea extorsiune din tablă și fier care era un raft continuat din fereastra de la bucătărie. În căutarea și mai spațiului de depozitare, românii urbani, inventivi, au prins pe exteriorul blocurilor suporți vinclu și de ele tot felul de plăci. De lemn, de tablă, de plastic, de orice capabil să susțină borcane, vase, oale, acareturi. Unii erau de o inventivitate soră cu confrații din Certeze (Satu Mare), ridicând adevărate bijuterii arhitecturale pe fațada blocurilor. Adepții minimalismului suedez, „lagom”, puneau un raft mic și finuț, dar ăștia erau puțini și probabil au simțit trendul Ikea cu mult timp înainte să se deschidă primul magazin-labirint în România. Cei mai mulți făceau adevărate construcții suspendate. 

Astăzi nu mă ajută internetul, singurele dovezi fotografice îmi apar doar din zona Ferentari (București), unde e chiar de înțeles să apelezi la asemenea improvizații. Debaralele alea numite apartamente merită derogare de la Iohannis să se poată extinde oricum pot (ceea ce în unele cazuri s-a și întâmplat). Altfel, vă rog să mă credeți că-n cartierul 13 Septembrie al copilăriei mele 90iste doar cine nu voia n-avea debara exterioară la geamul bucătăriei. Nici nu știu când au dispărut. Cred că a fost un vânt mai puternic prin 2000 și le-a zburat pe altă planetă.

Revenind la tata.

Nu știu de unde, dar tata a început să spună că dacă sunt cuminte îmi aduc porumbeii gumă Turbo pe raftul de tablă al bucătăriei. Eu știam că acolo vin porumbei pentru că mă ridica în brațe să le pun firimituri de pâine. Și știam că un porumbei ar putea să care o gumă Turbo în cioc. Făcea sens, știi ce zic? Așa că tata venea de la muncă, se ducea la pervaz, pipăia pe deasupra unde eu n-aveam cum să văd și dacă găsea o gumă însemna că am fost cuminte. Eu căscam ochii la el sperând să găsească guma, neștiind că în spate mama face semn dacă merit sau nu o răsplată. 

Mna, nu e cea mai Montessori metodă, dar despre parentingul anilor 90 cu altă ocazie. 

Cert e că eu începusem să cred în Porumbei. Prinsesem de frică. Știam că ăia mă văd, doar stăteau pe pervazurile geamurilor, și mă dau în gât cu ajutorul livrării de gumă. Așa că o perioadă m-am cumințit, n-am mai răspuns urât, n-am mai zis că Revoluția din 89 a fost lucrătura Securității și ce mai spuneau copiii neastâmpărați. Mă jucam în liniște, făceam curat în cameră, mâncam totul, chit că la 6 ani mama îmi punea în farfurie cât pentru un adult.

Problema e că tata n-a fost constant cu religia lui. Povestea n-a evoluat mai mult de „nu ești cuminte nu primești gumă”. Aici a fost pur și simplu lipsă de viziune (și interes). Nu mi-a zis nimic de vreun porumbel care s-a sacrificat pentru gumele mele, de apostolii porumbei care au propovăduit guma Turbo peste tot și despre cum într-o zi o să ajungem cu toții în fața Marelui Porumbei care o să ne judece pentru greșelile noastre, cei mai neastâmpărați ajungând în vreo tocană. De porumbel? 

Încet a dispărut credința în porumbei. Cred că atunci m-am și golănit, făceam trafic cu Chupa Chups, jucam portofelele, gropița și perețica. Dacă vă mai spun și că băgam petarde în sticle, ori că săream în smoala proaspăt turnată, traversați strada când mă vedeți.

Relația mea cu divinitatea a fost mereu ciudată. 

Bunica mă visa preot. A și investit în asta. La 12 ani mi-a dat o icoană cu Iisus înconjurat de leduri și mi-a promis că îmi dă bani de straie preoțești imediat ce termin la Teologie. Mai mult, tot atunci mi-a zis că preotul din Bragadiru (unde se ducea ea) avea o fată de vârsta mea. Totul era deja aranjat, eu trebuia doar să fiu cuminte și să mă fac preot. De asemenea, bunica avea o relație specială cu divinitatea: dădea foarte mulți bani la biserică și ocazional la vrăjitoare (cândva mi-a dus un maiou la o vrăjitoare, aia a dat cu descântece pe el și apoi a trebuit să-l port. Poate d-aia sunt așa bazat psihotronic).

Eu preot? Până la 14 ani eram cu totul investit în misiunea asta. Cântam în corul bisericii din cartier, îmi spuneam rugăciunile zilnice, citeam literatura de specialitate, preotul mă luase cu el la câteva sfințiri de apartamente și pereții dormitorului erau tapetați cu icoane. Ce mai, „George o să fie preot”.

La 14 ani s-a produs o extorsiune într-un degajament și m-am sucit la 180 de grade. Total. Pur și simplu m-am trezit într-o dimineață și m-am întrebat de ce e atâta suferință în lume dacă Dumnezeu e așa bun. Și căutând un răspuns m-am îndepărtat și mai mult de planul de ajunge preot.

Au urmat ani mulți de militantism ateu. M-am rățoit și încordat la toate formele religioase, apoi am început să le iau la mișto pe toate părțile. 

Acum, ani mai târziu, s-a hârșâit pielea pe mine de atâta război religios. Nici nu mă mai recunosc în cel care eram la 12, 16 și 25 de ani. M-am și plictisit…

Să nu care cumva să credeți că am început să cred în Dumnezeu, că urmează să mă vedeți pios pe la Schitul Dărvari, împreună cu ceilalți hipsteri convertiți de la hedonism capitalist, cu toții prinși de gambele lui Dumnezeu încercând să găsim o explicație pentru sensul pierdut prin cluburi și la festivaluri, așteptând următorul album Specii.

Rămân fidel lipsei de credință în entități ultra-potente, dar absente, și știu că Dumnezeu ar aprecia asta. Lui îi plac oamenii constanți. 

Dar s-a întâmplat ceva cu mine. Am ajuns să-mi dau seama că eu, de fapt, n-am nimic cu credința. N-am nimic cu Dumnezeu, Iisus și restul trupei. Pe mine instituțiile mă enervează. Și alea mă îndepărtează, atât pe mine cât și pe cei mai mulți. De altfel, tot ateismul meu adolescentin de la instituții s-a tras. Că eram curios și primeam doar răspunsuri din bocanc. Îmi aduc aminte că aveam întrebări pentru profesorul de Religie din școală și ăla mă dădea afară de la oră pentru „impertinență”. Pe mine și o colegă, Aura (pseudonim, o țin anonimă, are familie, copii, să n-o arate lumea cu degetul pe stradă). Stăteam ca proștii pe holurile liceului pentru că eram „nesimțiți” și întrebam de dinozauri, dacă suntem cu toții rodul unui incest Adam+Eva și de ce mor copii de diaree în Africa dacă Dumnezeu e așa milos. Bine, pe mine mă expedia și pentru că într-o perioadă aveam dreaduri, „ca sataniștii”. 

Preotul din cartier era cam la fel de „receptiv” la curiozitățile mele, iar lecturile nu ajutau. La televizor și pe net vedeam dovezi întregi de corupție religioasă și indiferență. Și colac peste toate, un Dumnezeu absent, fără chef de vreo minune magistrală. Iisus era chitit doar să-și arate fața în felii de pâine, ciururi (Piedone, primarul Sectorului 5, a primit vizita lui Iisus într-o strecurătoare) și pe zidurile unor case din rural pe care proprietarii le transformau apoi în zone de pelerinaj din care să strângă câțiva bani. Puțin pentru un adolescent.

Ieșind din țară am descoperit că sunt țări unde religiozitatea e light și se trăiește la fel de bine, poate mai bine. Așa decadenți, așa lipsiți de cele sfinte cum îi prezintă Dan Negru pe scandinavii care și-au transformat bisericile în diverse, la ei străzile-s mai curate, spitalele de poți să mănânci de pe ele și câinii fac la WC, nu pe trotuar. Parcă și criminalitatea e mai mică, dar noi cu cinci violuri și opt crime pe zi ne facem cruci în cerul gurii când vedem ocazional o știre cu un sandilău blond care-și iese din minți că are trei ore de lumină pe zi.

În ultimii ani am tot citit niște chestii interesante și mi-am dat seama că, de fapt, eu am ceva cu Dumnezeul de dreapta, cu Iisus-ul corporatist care se bate pe spate cu speakerii motivaționali. Nu că cele sfinte au vreo culoare politică (vezi dom’le), dar dacă Iisus nu s-a înscris în vreun partid l-au înscris alții. Am pus jos „Tăcere”, de Shusaku Endo, și mi-am reconfirmat faptul că aș putea să trăiesc liniștit printre creștini, doar să fie ăia care îl înțeleg pe Iisus așa cum o face orice om care a citit vreodată Biblia. Adică un hippiot (cam stângist), tolerant și de gașcă. Ăla care vrea să te ajute să scapi de abuzatori și să trăiești în armonie chiar și cu cei mai „ciudați” oameni de pe strada ta, că de judecăți finale se ocupă ta-su, tu pe lumea asta preocupă-te să dai de mâncare la săraci și s-o arzi modest contemplativ.

Probabil că Iisus l-a citit nițel pe Paulo Freire, ceea ce auto-intitulații lui adepți au refuzat s-o facă, așteptând cartea de colorat.

Bine, ca să ajung la concluzia asta l-am citit înainte pe Nikos Kazantzakis și a lui „Hristos răstignit din nou”. Și m-am bucurat și la cartea lui Andrei Cornea, „Uimitoarea istorie a lui Șabbatai Mesia”. Nu mai spun de Jose Saramago și „Evanghelia după Isus Cristos”, dar știți deja că pentru o viață sănătoasă trebuie să citiți cel puțin un roman de Saramago pe an. Și chiar dacă unii dintre autori sunt atei declarați, tot ajungi la concluzia că povestea religioasă, oricât este de inventată sau adevărată, în esență e bună. Mai ales pentru cei care au neapărat nevoie de o figură pentru regulile de zi cu zi.

Bine, după atâta beletristică ar ajuta și ceva mai aplicat, mai cercetat, așa că un Mirel Bănică („Nevoia de miracol”) te face să-ți dai seama că ăia care se înghesuie la moaște nu-s niște idioți nebuni așa cum îi prezintă mass-media și „documentarele” belicoase. Dacă te arunci și-n „Apostolatul antisocial” al lui Alexandru Racu o să-ți bubuie mintea, dar insistă și cu „Idolii forului” de Sorin Adam Matei și Mona Momescu. De altfel, nu-ți refuza nici Biblia și Coranul. Pe prima, probabil, destui creștini n-au reușit s-o citească pentru că li s-a explicat deja care-i faza, așa cum le povestea preotul țăranilor analfabeți ce citea el în slavonă, iar cei mai mulți au văzut filmele de Paște, au înțeles că Iisus și-a luat mega bătaie că e băiat bun și „dacă ești bun te calcă lumea în picioare” (nu-i așa?!). De a doua nu te apuci de teamă, cine știe, cu toate că Cioranul e mult mai deprimant și fatalist… Vrei să-ți spun părerea mea? Din anumite puncte de vedere a doua mi se pare mai mișto, completă, firească (în contextul dat). Cel puțin la faza cu chipul cioplit musulmanii chiar au înțeles cum stă treaba și de ce să nu faci fețe-fețe (acum, că unii reacționează violent… altă discuție, ăia sunt o minoritate, vorbim altă dată).  

Și uite că s-au așezat toate lecturile astea și m-au făcut să înțeleg că n-am nimic cu oamenii religioși, atâta timp cât l-au înțeles pe Iisus în nota evidentă: omul n-avea treabă cu gașca care și-l arogă azi. Iisus nu e fiert pe business cluburi și chermeze la care afaceriști din diverse trupe creștine se bat pe burtă spunând că Iisus le-a crescut cifra de afaceri. Dacă citeau cartea aflau că Iisus a inițiat „Occupy Wall Street”. Dar și dacă au citit n-au înțeles nimic (ori n-au vrut să înțeleagă), au crezut că Iisus era metaforic când încuraja oamenii la simplitate și să folosești mijlocul de transport în comun. N-au înțeles că Dumnezeu/iisus nu-i al vreunei granițe, etnii, categorii sociale. Că d-aia, adolescent fiind, nu-mi dădeam seama cum de bisericile ortodoxe (nu mai spun de alea creștine cu totul) nu se înțeleg. Apoi, tot citind, am aflat că ăștia trași în rochii și cu bling-bling de aur nici măcar nu sunt 100% de acord dacă Iisus a avut buric sau nu. Cum spunea și Florin Buhuceanu (în „București, dezghețul” – Mirel Bran), Iisus-ul bisericilor n-are nici măcar o treabă cu ăla din Evanghelii. Dacă Iisus ar exista azi printre noi ți l-ar da afară din biserici cam toți head-of-creștinism. Cum să ajuți săracii? Așa, pe degeaba? Cum să înmulțești pâinea fără adaos comercial? Cum să deschizi bisericile să-ți doarmă oamenii străzii în ele când ai hoteluri pe BOR Booking?

Și d-aia am ajuns la vârsta asta să-mi dau seama că eu n-am nimic cu Dumnezeu și cele sfinte. 

Firește, dacă după moarte aș da ochii cu Tatăl Ceresc n-aș ezita să-l întreb care-i faza cu bebelușii bolnavi de nasoale. Dar cred că Stephen Fry o să-l descoasă mai bine pe lumea cealaltă, nu mai bag și eu bățul prin gard. 

Cred în Dumnezeu? 

Nu. Dar nici nu contează. Cred în faptul că oamenii pot să fie varianta lor mai bună dacă respectă cuvântările religioase în numele cărora se bat cu pumnii în piept. Măcar o parte din ele, alea importante (dă la alții, mai puțin pe agoniseală absurdă). Iisus, așa iubit, e mesagerul păcii până încep unii să și-l imagineze blindat de arme, gata să dea un mare și divin capac homosexualilor, ateilor, celor de după graniță ș.a.m.d.. Ceea ce e total pe lângă. Când plebeii au găsit femeia adulteră și au sărit cu pietre pe ea Iisus le-a zis „bă, alo!? Ce facem aici? Voi nu vă uitați la voi? Săriți pe femeia asta s-o omorâți că are cont pe Tinder când voi rupeți PornHub-ul?” (am parafrazat). Și plebeii și-au dat seama că-s ipocriți și au plecat acasă să se căiască de tab-urile deschide pe modul Incognito. Apoi Iisus a zis „femeie, nu te osândesc nici eu” și femeia a plecat, probabil fiind șocată că a scăpat așa ușor . Și n-a mai păcătuit, s-a întors la soțul ei, s-au mutat din oraș, au plecat într-o vacanță, au făcut terapie de cuplu și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. 

Ăsta e creștinismul care-mi place. Pentru așa ceva sunt de acord cu o biserică la fiecare Mega Image. 

Dacă la Catedrala Neamului se face cantină socială sunt de acord să facă una pe județ.

Așa da. Nu cu adepții lui Iisus corporatist, ăla pe care l-ai interpretat că dacă ai succes în afaceri înseamnă că te place și faci bine ce faci, altfel n-ai avea contul plin. Creștinismul ăla motivațional în care „doar cine nu vrea nu are” și ajutăm amărâții de sărbători, pentru rating, pe model Morar&Buzdugan. Asta e grețos. Și blasfemic. Și cred că d-aia vesticii s-au mai relaxat cu religia, că s-au lepădat de ipocrizia instituțiilor religioase, și-au dat seama că se poate spiritual și fără să să decartezi la un SRL dubios și cu bube. Încearcă să fie varianta lor mai bună că poate Pascal avea dreptate când băga pe Dumnezeu la Superbet.

Observ că acum ortodoxismul/creștinismul local trece printr-o transformare interesantă. Iisus e transformat în prietenul capitaliștilor hedoniști mărinimoși de sărbători, reușind în zona business să unească mai multe facțiuni care în mod normal n-ar petrece la același pahar de sânge divin, dar în același timp crește numărul credincioșilor care fac yoga, se constelează familial și au duhovnici. Nu știu cum vor evolua lucrurile, dar știu sigur că mie-mi plac ăia care nu dau cu piatra, își rup de la gură și s-au prins că Iisus era influencerul ăla pe care nu-l suporți că prea e bun cu toată lumea. Poate ta-su nițel coleric, dar Iisus sigur genul care ar spune „Vama nu mai e ce a fost, dar e loc pentru toată lumea”.

Oricât de mult l-ar îmbrăca corpo-creștinii pe Iisus în costum, el tot simplu se purta (probabil de la SH) și mergea pe măgar, nu în F-150 4×4. 

Iisus? Super băiat. Prietenii lui? Eh…