Despre Mircea Badea s-au scris multe, unele chiar și pe blogul ăsta. Tot ce am citit vreodată despre el (sub formă editorială, nu postări de social-media) a fost într-o notă negativă. Asta a ajuns la mine, putem da vina pe algoritm. Nu știu dacă cineva a stat să scrie un text serios despre cât de grozav e Mircea Badea. Eu știu o singură instanță în care nu a fost beștelit total, ba chiar pus într-o lumină diferită de cea cu care ne-am obișnuit, și aia la Podcastul de Filosofie.
Ani de zile nu m-am mai gândit la Badea pentru că nu l-am mai urmărit, a încetat să-mi mai pese, ba chiar am observat că a devenit complet irelevant în bula mea (nimeni nu-l mai propagă, indiferent de ce spune sau face). Nu mai e o memă, ceea ce e aproape mai rău decât să fii una.
Dar gândul m-a dus la el. Enervat de motocicliștii care și-au făcut talentul toată vara pe bulevardul din apropierea casei mi-am amintit ce oportunitate uriașă a ratat Mircea Badea și cât bine putea să ne facă tuturor. Dacă nu era… copil?
În 2014, Mircea Badea se apucase să-și țină emisiunea pe pajiștea din fața televiziunii, ca o formă de protest pentru că Dan Voiculescu (șeful lui) fusese condamnat într-un dosar și instanța a dispus confiscarea unor bunuri, inclusiv clădirea din care Badea își ținea emisiunea. Și-a scos măsuța pe iarbă, cameramanul, și vorbea la lumina lunii, cu zgomotul traficului (la 10-11 noaptea) pe fundal.
Într-o seară un motociclist s-a gândit să-l trolleze (în termeni moderni) și să-i dea cu zgomot pe fundal. Motociclistul își ambala motorul în proximitate, știind că o să se audă pe post și o să-l enerveze pe realizatorul emisiunea „În gura presei”. A funcționat. Badea n-a mai rezistat, a început să-l amenințe pe post că „îi crapă capul” (într-o perioadă era jignirea lui preferată) și totul a culminat cu o invitație la bătaie.
Pentru că unele glume se scriu singure (și o lecție pentru toți cei care invită orbește la bătaie), motociclisul era un sportiv de performanță cu multe concursuri de kickboxing și Muay Thai. Badea a abandonat lupta în runda a doua. Cinci ani mai târziu a vrut o revanșă. A fost KO în 5 secunde. Aia e. Unele glume chiar se scriu singure.
Arc peste timp îmi dau seama că Badea putea să se folosească de toată puterea pe care o avea ca să facă altceva cu acel motociclist. Dar 2014 a fost acum 100 de ani, o epocă cu mult înainte de, por ejemplo, mișcarea #MeToo (care după mine avea să fie un moment t0 pentru multe aspecte sociale, nu doar în legătură cu abuzurile asupra femeilor).
Erau niște timpuri așa ciudate și înapoiate că un bărbat de 40 de ani, mega-giga-super-vedetă TV, a preferat să invite la bătaie un alt bărbat (mai tânăr – „doar” 30 de ani) ca să regleze o problemă de spațiu comun. Nici Badea, nici Teodor (motociclistul) nu și-au pus problema că pot sta la pupitrul unei (alte?) emisiuni, să discute despre zgomot, oraș, locuire în comun, poluare (fonică) ș.a.m.d..
Și nici după ce s-au bătut nu s-a pus problema unei conversații despre sursa problemei.
Poate că 2014 era prea devreme pentru a purta o astfel de conversație în spațiul românesc. Abia se implementa limita de viteză de 30 km/oră în Zürich, Graz și Freiburg, plus politici mai dure/aspre/revoluționare pentru o locuire mai liniștită și puțin poluată în orașele respective. Trei orașe care nu se află în România.
S-a ratat un moment atunci și a mai contribuit și asta la decalajul dintre orașele românești și cele la care visăm (unii dintre noi, alții vor în continuare antiteza cătunelor din care provin fizic/mental). În fiecare vară bulevardele bucureștene se umplu de ființe pentru care zgomotul provocat de propria jucărie e cea mai mare plăcere. Ani de zile ne-am dus pe fenta Guerrilla că „bombardierul” e neapărat în BMW și manelist, când realitatea este că bombardierul e și manelist, și traper, și raper, și (mai ales) rocker cu căzănel pe două roți care se pârțâie non-stop. Neamprostia n-are un singur stil muzical și nici vestimentar. Au un singur lucru în comun: ei toți se simt cool și ei toți se supără când tu nu le validezi nivelul de cool. Plăcerea lor nu poate exista în intimitate, ori grupuri restrânse, noi toți trebuie să fim părtași (cu forța) la ea. Dacă o privim și cu admirație (cum se uită copiii mici la motociclete) e cel mai frumos lucru.
Fi-miu, la 1 an și 9 luni, le spune „muculițe”. Chiar sunt muculițe.
Nu vreau să pun pe umerii cuplului Badea-Teodor eșecul nostru total în materie de conviețuire în urban, dar când astăzi un DJ de radio Zu ceartă un biciclist sătul de mizeria traficului bucureștean (dar și național) ar trebui să ne gândim că lucrurile astea se puteau rezolva de mult, măcar la nivel discursiv. Oricum, mă mir că în 2026 DJ Popescu nu-l invită la bătaie pe GoRider.
Incredibil. Cât de departe era 2014 în România. Și incredibil cât de „ciudat” o să sune pentru unii faptul că alții vor pleca din țară pentru că e prea multă „muculiță”.
