Numele meu este anxietate și am George Bonea.

Manelele la festivaluri și halucinația colectivă

  Cred că a fost o splendidă potriveală faptul că fix în perioada când Adrian Minune rupe la festivalurile din România eu citesc „Creierul global” de Howard Bloom, carte din care mai aflu una alta despre cum funcționăm ca grup, ce ne influențează opțiunile și cum gândim la fel/ iubim la fel…

Reacția online-ului a fost mult mai dură după ce cunoscutul manelist și-a făcut simțită prezența și la Electric Castle, în mijlocul unui festival care are o aură ceva mai intelectuală în comparație cu Neversea (despre care am auzit că a fost subjugat de minori). La Electric ai un public mai matur ca vârsta (și cu venituri mai mari), aerul de Cluj, aroganța de Transilvania care te cucerește imediat ce ai trecut Carpații și asocierea cu un castel și o istorie despre care nu știe mai nimeni nimic, dar dă bine.

Dar să revenim la manele.

Simt că sunt două planuri pe care trebuie să punem problema minunii de la Neversea/Electric Castle.

  1. Trezirea muzicală

Îmi place că-n bula mea cei mai jigniți de manelele la festivaluri au fost fix oamenii care nu cred că au onorat vreodată cu prezența un astfel de eveniment. Dar îi supără într-un mod profund (despre care o să vorbim la punctul 2) „jegărirea” unui astfel de eveniment cu trilurile lui Minune.

Ce mi se pare ridicol e că oamenii n-au înțeles că artiștii care și-au surprins fanii cu manelele sunt niște nebuni, hapciupalitici, nonconformiști prin excelență. Atât DJ-ul de la Neversea (care oprea muzica să bea apă) cât și Tommy Cash care șochează în fiecare videoclip. Faptul că oamenii au fost ATÂT de surprinși subliniază ce s-a mai spus: masele nu merg la festivaluri pentru muzică și nu cunosc artiștii (nici măcar pe ăia mari).

Miile de persoane care invadează anual țarcuri branduite pentru escapism muzicalo-drogo-alcoolic nu prea sunt interesate de cine dă din gură/chitară/platane. Atâta timp cât nu e senzațional de șocant (precum manelele), din punct de vedere muzical totul este perfect înșablonat, conform așteptărilor.

Dacă nu e prea praf sau prea de tot (manele) e grozav.

Aș putea număra pe degetele de la o mână care și-a pierdut două degete prietenii de pe Facebook care au postat ceva despre muzică, vreo revelație muzicală descoperită în cadrul festivalurilor la care au fost. Pe scurt, melomani puțini la festivaluri.

Majoritatea „postacilor de festival” suferă de o patologică dragoste de sine și nu ratează nici măcar un moment în care să nu-și imortalizeze ținuta, „energia”, „vibe”-ul, starea de spirit, băutura, cadoul primit la vreun cort de sponsor și unghiul ăla bun al feței în vreun colțișor instagramabil.

Nu pot spune că Tommy Cash n-a fost răsuflat cu maneaua lui Minune.

Mai ales că era fix aceeași ca la Neversea. Putea măcar s-o schimbe. Dacă o mai pune cineva și la Untold o să fie deja o poantă răsuflată. Cu toate astea nu pot omite faptul că artiștii care au dat cu manele în public au vrut (cel mai probabil involuntar) să trezească publicul. Să le spună că n-au venit de peste mări și țări să cânte pentru poze de Instagram și selfie-uri boho chic.

Poate că în spatele glumei cu Minune, dincolo de gândul că o să surprindă pe toată lumea, a fost un buton de alarmă: „bă, festivalul ăsta nu e despre poze pe social-media, cazări absurd de scumpe, țoale cârpite, sponsori. E muzică. Noi ce suntem aici? Sunet de fond pentru narcisismul vostru?”.

2. Maneaua e muzică

Spuneam la început că-l citesc acum pe omul care a pus bazele a două noi domenii de cercetare: paleopsihologia și comportamentul maselor. Lecturând îmi dau seama că ura față de manele e posibil să se datoreze fix lucrului pe care nu vor mulți să-l recunoască. Da, ăla e.

Ăștia care s-au vexat auzind manele la festivaluri n-au avut capacitatea să înțeleagă faptul că maneaua, muzical vorbind, este o construcție foarte dificilă care necesită talent și ureche muzicală. Probabil de acolo și fascinația străinilor pentru liniile de chitară, percuție și bass din manele. Străinii, neavând gusturile alterate de rasismul local, nu se uită la manele ca la o ciumă muzicală. O ascultă, o disecă instrument cu instrument, fac abstracție de versuri (pe care probabil nici nu le înțeleg și nu se obosesc să le traducă) și extrag esența: linii de jazz/ funk/ bossa nova etc. cu cadență balcanică.

Unde mai pui că maneaua are fabulosul talent de a-i face pe oameni (ăia care se pot rupe de șablonul învățat) să danseze. Și dacă muzica n-are ca scop dansul…

Dacă-i dăm crezare lui Howard Bloom ne dăm seama că românul, fudul, nu vrea să se asocieze cu manelele pentru ce reprezintă o parte a audienței lor.

Ura masivă față de manele este o halucinație colectivă. Citiți cartea pentru o înțelegere profundă.

Nu poți spune despre un stil de muzică că-i un „gunoi” doar pentru că are priză la un public pe care-l disprețuiești (mai mult pe considerente rasiale). Manelele sunt apreciate de „prostime” pentru mesajele simple. Așa cum radiourile comerciale rup topurile cu (manele)dance cu versuri repetitive și simple. Versurile atrag masele. Construcția muzicală pe unele manele este absolut fascinantă, dar cine s-o mai bage pe aia în seamă când coperta e dizgrațioasă?

Dacă judecăm un stil muzical după audiență am putea spune că și fanii lui Strauss sunt niște nesuferiți aroganți care nu știu nici măcar să danseze pe valsul cântat de idolul lor.

Scufundat în gândul ăsta cu manelele mă gândeam dacă nu cumva manelele sunt, de fapt, punk-ul zilelor noastre. O contracultură care nu se poziționează anti-sistem în sensul nihilist, ci hedonist. Distruge sistemul prin opulență. Ridiculizează-i valorile așa cum făceau și artiștii de ska cu șosetele albe în anii 1950.

Poate că Salam e Sid Vicious-ul nostru și Minune un GG Allin care acceptă să se mânjească cu mizerie pentru a trage un semnal de alarmă.

În concluzie, să urăști manele e prea obositor. Ai putea alege să nu le asculți și să nu pui în cârca unui stil muzical eșecul unei societăți.

4 răspunsuri

  1. Exact ca la final. Am ales de mult sa nu le ascult initimitatea mea (ca la nunti sau la vecinii de bloc le aud involuntar, deseori in momente nepotrivite pt mine, gen 2 dimineata). Nu am energie si nici chef sa le urasc activ, dar nici nu prea am chef sa-mi zica unii ca-s ipocrit ca zic ca ascult mai cu reala si autentica placere un Jean Michel Jarre (unul din parintii muzicii electronice de azi, da’ nu stie nici dracu de el, ca asa e cand asculti manele de mic) sau un Dire Straits, in loc de tanguielile de mahala devenite peste noapte reper muzical-cultural.

  2. De prins, prind bine două chestii: cele băgate cu forța sau cele tabu. Iar la public prinde ce se servește. Știi mai bine asta, că ești printre publicitari.

    Maneaua, dacă era lăsată în pace, respira și ea precum alte stiluri undeva-n periferia dorințelor publicului general. Dar nu. S-a pompat în ea barbar până a spart limita de intoleranță sau neatenție acordată a multora. De ce? Probabil marketing.

    Maneaua e muzică, da. Multă din ea cu o construcție muzicală și un mesaj inferioare chiar și străpezitorului euro pop. Dar tu, ca DJ care te respecți, faci un minim de efort pentru a-ți adapta setul unui public nou. Luciano, un DJ simpatic, are acest obicei de a integra în seturi ceva de-al locului. Dacă nu mă-nșel, a luat o nu-știu-ce-poveste-n română și a pus-o pe un ritm minimal. A plăcut lumii. Se vedea că s-a lucrat la ea. Se vedea că s-a interesat. Ăștilanți de la neversea si EC au dat play la o piesă cunoscută. Play. Nu tu muncă anterioară, nu nimic. Cash nici măcar cercetare. Play.

    Vai, uitați-vă la mine cât de șocant sunt. Aha. Bine. Dar DJ mai ești sau… doar șocant? Ar fi fost șocat fără a scârbi, ba dimpotrivă, dacă-l ducea mintea să facă ceva, să construiască. Să se joace și el cu un Shukar Collective, un Taraful Haiducilor, un Fărămiță Lambru, un Liviu Vasilică, un Adrian Minune sau Guță, de ce nu? dar să depună un ceva efort. Vezi Future Sound Of Guță și observi la ce mă refer. Ca să nu direcționez mai clar către Matze și Vasile, care-au fost în spatele Shukar Collective.

    Cred că mult a supărat că a fost pusă aceeași manea ca la Neversea, ceea ce ar face EC să pară un festival de second hand, știi?

    Oricum, a urî e destul de problematic, iar explicabilă ura pentru o muzică ar fi doar dacă s-ar baza pe niște contexte traumatizante. Așa… doar ca hai să fiu hater și io ca să par mai cool… meh. Dacă-s idiot, sunt idiot pe orice soundtrack.

    Deci eu, ca spectator, deși n-am ajuns la festivalurile astea mai recente, dar mi-am luat porții de surprize la altele, aș fi dezamăgit de lipsa de respect pe care mi-o acorzi. Am înțeles, vii cu un căcat ca să șochezi, că așa știi tu să faci show, dar măcar desenează și tu ceva cu el, dă-i un înțeles, filosofează oleacă. Tu nu. Tu l-ai luat, l-ai aruncat pe perete și gata arta. Căcat, căcat, dar totuși!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Nu mai bine te abonezi și-ți trimit eu un newsletter frumos din când în când? O să-ți placă.
Nu mai bine te abonezi și-ți trimit eu un newsletter frumos din când în când? O să-ți placă.