Nu-mi e frică de Doamne-Doamne, ci de Femei-Femei

Televiziunea-n tranziție, copilul de pe stradă și incultura empatiei

Am intrat la Humanitas Kretzulescu și connoisseurii știu deja că din librăria aia nu se poate pleca cu mâna goală (ca de altfel din care?). Aveam chef să râd-amar așa că l-am găsit la fix pe Cezar Paul-Bădescu cu a lui „Umbre pe ecranul tranziției”. O tragicomică retrospectivă a bălăriilor televizuale care au dezvirginat retina pofticioșilor de libertate TV de după 1989. Au dat cele două ore de „realizări” ceaușiste pentru zeci de ore de descreierați nerealizați.

Eu recomand mereu tipul ăsta de lectură. Relaxantă. Comică. Enervează, dar parcă și stimulează, motivează. E bine să citești despre răul din trecut ca să te imunizezi și să-l recunoști când o să-l mai vezi. Citind despre gafele trecutului (și trecuților) putem să ne facem o imagine fidelă despre ceea ce a prostit generația asta de copii care se sinucid challenge-uistic pe TikTok. Problema pleacă tocmai de la divertismenul tele-pubelă consumat de părinți.

Faci gura mare la generația TikTok, dar părinții ăstora s-au hlizit la Ciao Darwin și râdeau cu muci la spumele lui Vadim&co.

La câteva ore după ce am cumpărat cartea de mai sus mi-a trimis soția mesaj cu următoarea imagine.

Televiziunea-n tranziție, copilul de pe stradă și incultura empatiei 1

Inițial mi-am zis că-i Zăvoranca și că nu-s prea multe de spus. Ce mai poți adăuga? Că a reușit performanța unei selecții de oameni care probabil nici n-ar suporta să stea în aceeași cameră? Hitler cu Michael Jackson. Jennifer Aniston cu Antonescu. Jim Carey cu Vlad Țepeș. Te apucă râsul. Toți ascultând Beyonce. Noaptea minții.

Apoi mi-am adus aminte că Vadim Tudor, un apropiat al familiei Zăvoranu, a avut cândva niște ieșiri nervoase (cum altfel?) la adresa lor și a spus public că-s din neam de… să spunem că Hitler și Antonescu n-ar bea un cico cu ei. Nu cred că Oana Zăvoranu nu știe cine e și de unde vine. Oricum, totul e o glumă. Calitatea ei n-o mai dezbatem.

Mai serios e să ne gândim că Zăvoranca a avut multe relații și apariții TV. O mulțime de oameni și-au deschis porțile pentru ea, au vrut s-o aibă invitată ș.a.m.d.. În continuare ar face rating pe creierul ei. Femeia n-a făcut bani doar din expunere TV, dar un cont frumos tot a umplut. Imaginea aia de mai sus nu-i nouă, dar e destul de virală. Și n-am văzut să spună cineva din vechii ei prieteni TV că se dezic de… eh, oricum nu mai contează. Contează ca peste alți 30 de ani un alt Cezar Paul-Bădescu să facă o altă retrospectivă a surselor durerii, să știm de ce generația născută în 2030 e hapciupalitică, dar în prezent nu mai contează câți bat obrazul ignoranței. Că nu-i nimeni să susțină bătaia.

Altfel spus, în intersecția de la Titan e un puști de 10-11-12 ani care cerșește. Are un cățel cu el.

Copilul ăla nu datorează nimic nimănui. Și nu trebuie să se aștepte nimeni ca el să fie un cetățean model. Știu că-n fantasmele unora acel băiat strânge măruntul primit ca să studieze, citește mii de cărți la lumina unui bec chior și pe neașteptate o să descopere tratamentul pentru cancer, ca mai apoi despre el să se facă un film, o carte, un curs de motivație corporate și o să ajungă exemplu pentru toți. Dar astea-s povești. Cel mai probabil copilul ăla o să sfârșească la fel de rău precum o duce în prezent. Cât bine poți avea în viață dacă la 11 ani stai pe un carton și cerșești?

E fabulos cât poate să fie de ignorat.

Pe lângă el trec mașini de poliție, salvări, poate și ONGiști camuflați. La câțiva metri distanță, la gura de metrou, se strâng bani cu clipboard pentru copii. Alți copii. Nu ăsta. Puștiul e freelancer. Și lumea o să-i pretindă să nu dea în cap, să nu fure de foame, să fie cuminte, să-și cunoască locul, ba chiar să-și facă o familie (musai copii câți poate întreține conform standardelor celor cu apă caldă în casă și buget de Starbucks), să aibă un loc de muncă și să nu scrâșnească din dinți dacă-i plătit la nivel de sclav modern. Toată lumea are pretenții de la el, dar toată lumea îi ignoră lipsurile elementare pe baza cărora devine un cetățean funcțional.

Nimic nu spune mai bine „eșec social” ca societatea care vrea din rahat bici.

În altă ordine de idei, ca să fie treaba rotundă, plecând de la cartea găsită la Humanitas, trecând silos prin cariera și viața Zăvorancei și ajungând pe trotuarul unde cerșește potențialul de țară, vă recomand filmul The Windermere Children. Despre copiii crescuți în lagărele naziste și ce s-a întâmplat cu ei după război când n-au mai avut o familie la care să se întoarcă.

Radu „Pitici Gratis” Alexandru-mi spunea în podcastul meu că trebuie să-i mâncăm pe ăia 1% (bogații) ca să-i mai învățăm cu umilința și să-i speriem pe următorii bogați. E și asta o strategie, dar problema e că middle-class-ărul se veganizează, nu mai pune gura pe carne, fie ea de Forbes 500. Middle-class-ărul aspirațional ar mușca doar din săracii care-l împiedică pe el să fie bogat, să aibă milioane în cripto și curat lângă cutia de chibrituri numită casă. Precum specimenul de mai sus, care nu-i 1% ci doar una din multele artificii care a bubuit mai sus decât majoritatea, cred că ăștia sunt problema. Că ăia 1% se folosesc de o armată de idioți utili, cu vise și aspirații loteristice, cei din urmă având rolul de a ignora și mai mult problemele bazei. Eventual să se urască între ei și să creadă că cerșetorii „nu vor s-o ducă mai bine”.

E o strânsă legătură între lipsa de empatie și ignoranță. Cum îi lăsăm să-și aștearnă cartonul așa o să-i avem. Nu știu cât de roz și înalte putem face zidurile cartierelor rezidențiale ca să nu-i mai vedem pe săraci.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Texte pe mail: