Despre libertatea de autodistrugere

Se dă următoarea situație: cei născuți după 2008, în Noua Zeelandă, nu-și vor mai putea cumpăra țigări. Practic fumatul devine interzis pentru cei care astăzi au 14 ani sau mai puțin.

E de bine? E de rău?

Unii vor spune că-i de bine (printre care și subsemnatul), justificând faptul că e vorba de sănătatea cetățenilor și costul potențialului cancer nu e acoperit de „investiția” în pachetele de țigări. Datele costurilor reale ale bolilor cauzate de fumat le găsiți la un Google distanță, acolo unde găsiți și știrile cu iz de lobby despre cum țara asta se poate umple de autostrăzi pe banii fumătorilor, ergo propter hoc ar trebui să-i încurajăm pe oameni să fumeze ca să contribuie la buget și să ajungem dintr-un fum de la București la Satu Mare.

Dar e foarte interesant aspectul adus de unii oameni (fumători și nefumători), acela al libertății de a alege să fumezi. Eu o să-i spun libertatea de autodistrugere pentru că mi se pare un fenomen cinico-capitalist, se aplică arbitrar și altor vicii (doar unele, o să discutăm mai jos de ce altele nu) și este o marotă a middle-class-ului aspirațional care visează să fie bogat, în 1%, dar și cu suflet bun, să fie bine la toată lumea, dar mai ales bogat și dacă asta produce suferință unora… „aia e, dacă n-o fac eu o face altul”.

Libertatea de autodistrugere se aplică, în funcție de bagajul social, doar unor libertăți.

Cazul România. Se pretinde libertatea de autodistrugere doar în cazul libertății de a fuma și de a bea, metehne puternic înrădăcinate. Nu se militează și pentru libertatea autodistrugerii prin droguri. Sunt droguri care te distrug mai lent (spre deloc) în comparație cu tutunul. Dar ele nu fac parte din cusurul social. Bunicul n-a băgat un cui, n-a văzut unicorni pe prispă. A băut zi lumină, fumând mahoarcă, până a devenit o normalitate, ba chiar o dovadă de libertate. Așa funcționează obiceiurile.

Pariurile. Republica Moldova interzice publicitatea la jocurile de noroc. Orice formă de reclamă. Gata, copiii nu vor mai vedea pe străzile din Moldova (ori pe internet) reclame despre cum îți poți schimba viața jucând la păcănele. Probabil că măsura asta enervează teribil peste Prut, dar în România ar provoca un tsunami. Cum să îngrădești libertatea de a pierde bani visând la câștiguri inimaginabile? Cum să se țină cont de studii, statistici, cifre? Doar oamenii ăia contribuie la buget. Din nou, cinism de middle-class aspirațional, de data asta făcând jocul 1% pe spatele tălpii care eșuează în săli de păcănele.

Tot recent am văzut cât de prost au acoperit ziarele țării știrea despre sinuciderea asistată, mai exact despre capsula inventată pentru așa ceva. Senzaționalist și analfabet, cei mai mulți jurnaliști au dat apă la moară celor care nu înțeleg dificultatea procesului. Plebei i s-a lăsat impresia că acum, în „vestul decadent și lipsit de Dumnezeu”, te poți sinucide fast-food-istic. Comanzi capsula și mori când vrea plua ta. Jurnalism…

Vedeți cum libertatea de autodistrugere nu se aplică și la sinuciderea asistată? Întrebați un fumător/nefumător deranjat de inițiativa din Noua Zeelandă despre sinuciderea asistată și luați notițe. De prea multe ori o să remarcați faptul că în România e tolerată doar sinuciderea asistată de „contribuția la buget” prin tutun și alcool (eventual și păcănele). Altceva intră pe un teritoriu ipocrit al preocupării pentru semeni.

De ce-ți este îngrădită libertatea de a alege să mergi cu 170 km/oră pe o șosea goală? Tu ai plătit taxe pentru mașina aia așa că dacă pățești ceva ți-ai asigurat spitalizarea/înmormântarea.

Cred că se întâmplă două lucruri:

1. Suntem crescuți să tolerăm formele de autodistrugere care durează, cele care nu te scot din jocul social mai devreme. Pe principiul „în fundul tău s-au investit niște bani așa că până nu ne scoatem investiția nu ai voie să te cureți pe repede înainte. Doar cu picătura. Consumă doar suicid lent, ok?”;
2. Sunt forme de autodistrugere care nu aduc bani în buzunarele care trebuie, motiv pentru care sunt demonizate (se face apel la religie, spiritualitate, medicină de Google ș.a.m.d.).

Evident c-o să apară și inevitabilul reductio ad „o să fie ca-n prohibiția americană” dacă mazilim fumatul și (Big Bang ferește!) alcoolul. Costă puțin peste 30 de lei, se numește „Scurtă istorie a beției” de Mark Forsyth și ajută foarte mult la înțelegerea fenomenului. Dacă nu aveți bani vă puteți duce în prima librărie, deschideți cartea la ultimul capitol și citiți vreo 10 pagini. Nu știți asta de la mine.

Altfel spus, unde tragem linie pentru libertatea de autodistrugere și unde ne oprim cu pretenția ca statul să aibă grijă de sănătatea noastră dacă simțim că suntem îngrădiți? Până la urmă… poate că economic e mai bine să ardem gunoaie în Ilfov și să inhalăm otravă, cu o investiție minimală (dar creștem vânzările de purificatoare, dăm locuri de muncă, bugetul pe seama taxării purificatoarelor), decât să pierdem bani buni construind sisteme performante de reciclare. Sigur îngrădim dreptul de a inhala fum al cuiva. De ce? Doar pentru că amărăștenii care ard gunoaie, mânjiți de…, n-au buget de PR, marketing și nu-l angajează pe Bernays să transforme arderea gunoaielor într-un simbol al libertății?

În concluzie cred că trebuie o nouă luptă între clase.

Doar că eu propun între middle-class-ul normal și cel aspirațional. Cei din urmă sunt ăia care se roagă la moaștele celor 1%, îi dă cinismul afară din cutia de chibrit luată în rate pe 30 de ani, fac voluntariat belicos, „n-am nimic cu țiganii/evreii/sirienii/homosexualii, dar…” și îi recunoști (mai ales pe Instagram) după imitația de statut. Le mai poți spune și Minionii lui Bezos.