„Nu exista nu se poate. Există nu vreau”

Să accepți un refuz nu e ușor. Mai ales când ai așteptări mari de la alții (poate și de la tine). Pentru astfel de oameni a apărut dictonul „nu există nu se poate. Există nu vreau”.

Mergând înapoi în copilărie îmi dau seama că expresia asta e mama discursului motivațional autohton.

Recent am auzit o poveste finalizată cu această maximă. Rostirea ei s-a vrut o lecție, un imbold, o maximă de ținut minte și după care să ne ghidăm viața, dar eu n-am simțit nimic grozav în filosofia asta de viață. Pentru că e adevărat, oricât de greu e de acceptat, uneori există nu se poate. Și chiar și a nu vrea este o formă de neputință.

De când mă știu am întâlnit oameni care glorifică ambiția orbitoare și încăpățânarea de a nu tolera contextele așa cum sunt. Parcă mereu apare câte unul care nu suportă realitatea și pune o presiune total nejustificată pe alții pentru a-și realiza țelurile. Totul sub zicala „nu există…”.

Din păcate (sau fericire) viața ne oferă și momente de „nu se poate”. Au rolul și rostul lor. Uneori trebuie să te străduiești mai mult ca să înțelegi sensul unui „nu se poate”. Așa cum se chinuie și un copil să înțeleagă de ce „nu se poate”. Cum e să-ți spună plodul, mereu, „nu există nu se poate să mergem acum în parc. Există nu vreau!”. Exact așa se comportă adulții care folosesc proverbul ăsta.

Dacă s-ar putea totul am avea parte de o viață plictisitoare. Și dacă s-ar vrea totul am avea mii de conflicte interioare fiind puși în postura de a da pentru că vrem, dar nu simțim. Pentru că suntem constrânși de dezirabil, dar nu pentru că merită.

Trăiesc cu impresia că utilizatorii masivi de NENSP.ENV (prescurtarea titlului) se simt foarte bine în pielea lor și au o mică/mare impresie că li se cuvine orice. Dacă nu subiectul dorinței, măcar sinceritatea celui care le refuză „dreptul”. Să le spună cu subiect și predicat „nu vreau”. Ei trebuie să știe că nu se vrea, nicidecum că nu se poate.

Pariez că dacă ar avea parte de „nu vreau” ar răspunde (de cele mai multe ori) cu „aha, ai ceva cu mine!”. Îmi miroase a mania persecuției…

Dacă vânzătoarea nu mai are pâine nu există „nu se poate” pentru că nu mai e pâine. Trebuie să fie o singură explicație: vânzătoarea „nu vrea” să-ți dea pâine. Dacă o persoană nu te ajută cu ceva îi este interzis să apeleze la neputință. Singura scuză acceptată e că nu vrea să te ajute. Și de ce n-ar vrea? Pentru că este un om rău.

Probabil mai sunt multe de zis despre oamenii care pretind că li se cuvine orice (altfel sunt victime unui nejustificat sentiment de dușmănie). Dar nu pot să mai scriu despre asta. Pentru că nu vreau.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Texte pe mail: