Creștinismul se laudă cu liberul arbitru. Dumnezeu „ți-a dat dreptul” să alegi: crezi în el și ajungi în Rai, ori îl renegi/superi/enervezi și ajungi în Iad. I se spune liber arbitru, nu constrângere.
România îți oferă (parțial) același lux.
Călin Farcaș a murit cu banii de operație în mână. L-a omorât birocrația, mișculațiunea, lentoarea, nesimțirea, bijnițăreala administrativă.
Probabil că Statul își spune „nu vor putea strânge banii pentru a se vindeca de România. Și dacă reușesc… îi omorâm cu zilele!”. Da, Călin n-a murit de românism, ci de o boală pulmonară, dar Statul l-a ajutat să respire din ce în ce mai greu.
Pentru Călin Statul s-a comportat precum companiile de tutun care-ți oferă vacanțe de vis în schimbul cancerului. Doar că „vacanța” lui Călin e veșnică.
România e Dumnezeu, nu Grădina Maicii Domnului cum eronat și reducționist consideră Dan Puric. România îți oferă liberul arbitru: stai sau pleci.
Stai? Mori cu zile. Mori în zile. Te zbați degeaba, tot o să mori. Te omoară stresul, te omoară poluarea, te omoară nesimțirea, te omoară un nenorocit pe trecerea de pietoni, te omoară un parlamentar dintr-o mișcare de încheietură, te omoară un sărac pentru 2 lei, te omoară nosocomialele, te omoară blocurile cu bulină, te omoară ulițele numite șosele, te omoară grijilă, te omoară frustrările, te omori din disperare.
Pleci? Ai abandonat. Nu mai ești român. Ai plecat, nu meriți să te mai plângi de România. Te-ai dus la mai bine, n-ai stat aici să duci războiul. Te-ai retras. Ești laș. Indiferent. „Ce-ți pasă”. Vii de sărbători cu accentul tău stricat și cadourile tale. Ești slab. Românii adevărați rămân și luptă. Te apreciem din invidie pentru că ai plecat, dar te urâm din orgoliu.
