Aparent nu se vede vreo schimbare

Până acum nici măcar unul n-a zis „bă, parcă e mai bine”. Toți se uită, strâmbă din nas și ori văd lucrurile la fel cum le-au lăsat, ori mai rău.

E vorba de prietenii și apropiații care au plecat din România de ceva timp și se mai întorc în vacanțe, ori cu vreo treabă punctuală. Nu-s d-ăia plecați la muncă-n străinătate ca să pună deoparte pentru încă 5 camere la casa-cub-hală în care visează să stea claie peste grămadă cu familia copiilor, nepoților, strănepoților și să fie îngropați în Grădina Maicii Domnului. 

S-au mutat și pare că doar ceva mare ar putea să-i mai aducă înapoi.

Nu-i văd superiori precum covrigii că au plecat, n-au uitat română, como se dice, la noi la Italea/Franța/ Anglea”. Nu vin de acolo cu aere străine. Tot mai antipatici rămân ăia care fac un caz din faptul că puteau să plece dar au rămas. „Dacă plecam și noi…”. Că-n tine-mi pun baza, ce să vezi!

Nu știu dacă-s virusați de standardele altora. Nu se întorc toți pe meleagurile natale coborâți din buricul Parisului, Madridului, Londrei. Aterizează de peste tot și ca-n observația lui Brâncuși: „v-am lăsat săraci și proști, vă găsesc și mai săraci și mai proști”. N-o spun cu vorbele astea, dar e același lucru.

Au așteptări prea mari? 

Unii-s plecați de 10-15 ani. Sunt loviți din prima de faptul că trotuarele sunt la fel de sparte și n-au cum să-și plimbe copiii, ori că s-a construit haotic. Că oamenii sunt la fel de nervoși în trafic, iar de trafic nu mai vorbim. Se întorc în cartierele copilăriei și nu mai văd parcul (ori bucata de iarbă de atunci), văd parcare mare, beton, pista de biciclete din noua casă (Străinezia) e absentă cu desăvârșire în vechea casă. Oamenii-s „cam la fel”, doar că au telefoane mai noi.

Tot răutatea și mitocănia iese în evidență, ori poleiala care nu ține. Văd mai ușor și repede mizeria de la colțul bordurii (mai ales dacă ea lipsește de unde vin). Își dau ochii peste cap când fac slalom printre mașinile de pe trotuar (că de unde vin trotuarul e pentru oameni). Parcă au radar pentru nasoale.

Cred că noi care am mai rămas trăim experiența broaștei puse la fiert. Ne obișnuim cu temperatura tot mai mare și o scăldăm cu „aia e” și alta fatalisme. Ăștia care vin în vizită văd, constată, notează și se întorc acolo unde nu-s câini cu covrigi în coadă, dar „măcar alea de bază-s ok”. Încercarea de a-i convinge să se întoarcă e ridicolă, oricât de „salariu ca-n Vest” li s-ar promite. Și dacă-i „ca-n Vest” se vor muta cu banii în cartiere închise unde să trăiască în mini-Vest. „Avem Vest acasă”.

Oricum, cei mai mulți vin, ating, miros, se uită. „Vă place ceva? Vreți ceva?”. „Nu, doar mă uit…”

Am impresia că din interiorul țării nu ne dăm seama ce trăim, avem nevoie de ochii din afară. 

Un răspuns

  1. Eu sunt exact omul ăla pe care îl descrii. Am stat 15 ani „ân Spanea” și de fiecare dată când veneam în România aveam senzația aia de „meamă, ce urât”. Dar după două săptămâni mă obișnuiam, iar când trebuia să plec mă despărțeam foarte greu de România și de oameni.
    Acum sunt în București de 7 luni și, așa cum e el, jegos, urât și haotic, nu aș mai pleca de aici nici în ruptul capului, chiar dacă Madridul este superior la TOATE capitolele. Uneori haosul ăla chiar pică bine. Și ți-o spune cineva care s-a educat și a trăit în vest mai mult decât în România. Nu, nu-s vreun inadaptat la țara de adopție, sau vreun naționalist nebun, dacă se întreabă cineva.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Nu mai bine te abonezi și-ți trimit eu un newsletter frumos din când în când? O să-ți placă.
Nu mai bine te abonezi și-ți trimit eu un newsletter frumos din când în când? O să-ți placă.