Evoluția (unor) vedete de gen feminin

Plecând de la o analiză stereotipică pseudo-științifică am putut să separ genomul vedetei emblematice (nu vorbim de un caz nominal, poza de mai sus e doar așa…).

La naiba, am împărțit viața unei vedete feminine în decade. Una anume, n-avem nume, ea nu există.

0 – 10 ani: părinții văd potențial în tine. Urletele tale sunt triluri. Ești vedeta familiei și rudele nu ratează nici măcar o ocazie când să nu-ți ceară să cânți ceva. Anxietezi și frustrezi ceilalți copii pentru că ești prezentată ca fiind ieșirea familiei din foame și anonimat. Ești plimbată pe la ceva concursuri muzicale și dacă părinții au bani faci și niște cursuri de canto. Ca să cizelezi talentul „genetic” pe care îl ai;

10-20 ani: te-ai definitivat ca artistă. Ai câștigat câteva concursuri, ai un nume pe scara de bloc. De acum încolo doar ghinionul îți poate sta în cale. Ai schimbat mai mulți compozitori pentru că nu mai poți cânta puerilismele de la 11 ani. Când atingi pragul de 20 de ani îți dai seama că ți-ai descoperit sexualitatea și trebuie să joci cartea asta îmbrăcată cât mai deloc;

20-30 ani: găsești un echilibru perfect între pictorialele sexy/incendiare și orele de studio (90-10). În calitate de cântăreață te dedici trup și fizic mondenului, fanii tăi știind numele ultimilor 12 bărbați, dar nu și versurile pe care le cânți la cântări câmpenești și chermeze politice sătești;

30-40 ani: te lovește prima criză existențială feminină și redescoperi plăcerea de a cânta în notă adolescentină. Versurile și vestimentația te conturează ca o liceeancă care, după vivacitate și epiderma de pe gât, pare că a început să fumeze încă de la creșă. Maturitatea ta muzicală întârzie să apară pentru că undeva sunt niște puștoaice care au nevoie de infantilismul tău liric;

40-50 ani: descoperi că, în esență, n-ai lăsat nimic cu adevărat impresionant în urmă (muzical) așa că alergi după chintesența ta muzicală. În paralel începi o renovare drastică a aspectului fizic și sexualizezi fiecare apariție publică. Photoshop-ul stă la loc de cinste pe noptieră, lângă găleata de fond de ten și bidineaua cu rimel;

50-60 ani: crește cantitatea de zugrăveală fizică, plasticul câștigă teren în și pe lângă corpul tău. Crezând că poți fenta muzica precum genetica încerci să-ți implantezi elemente moderne și în cântece. Tinerii te consideră depășită, bătrânii te consideră penibilă, cei între sunt debusolați și dezinteresați. Te frustrezi;

60-70 ani: aici sunt două variante. A) Te afunzi în șocant și plastic până semeni cu o masă amorfă de silicon și machiaj, având prezențe kitchoase și șocante, un fel de bufon erotic; ori B) Descoperi o chemare spiritualo-matură și din spatele unei pioșenii cu decolteu deasupra raclei cu moaște dai sfaturi de viață, de feminitate, de bine. Înfierezi obiectificarea femeilor și bagi sub preșul tăcerii momentele când erai doar un decolteu cu voce;

70-80 ani: ești considerată o somitate a muzicii și toate sugativele mediatice îți ridică statui. N-ai lăsat nimic auditiv memorabil, dar vârsta și marketing-ul îți umflă aura. Îți place gloria asta știrbă și doar un simț al penibilului (tardiv) te oprește să nu te mai comporți ca la 39 de ani când te credeai de 14;

80 – nemurire: nu mai contează. Ai lăsat în urmă câteva albume, sofisme, prezențe șocante și ai plătit salariile mai multor oameni din industria de make-up.