Despre aia cu pizza (furată)

Am văzut la NWRadu pe blog că Presto Pizza s-a „inspirat” pentru o reclamă dintr-un spot făcut în SUA prin 2008. Tot pentru o pizzerie. Vă las mai jos să comparați:

Pentru că-s puțin nevorbit și-mi e foame (de când zic să fac o pizza) o să-ți consum între 3-5 minute pentru a face următoarea analiză.

#1. Faza cu spotul fur… inspirat

Dacă e s-o spunem p-aia sincer… nu-i pasă nimănui. Hai să pornim pe scara ierarhică a relevanței. Clientul? D-aia nu mai poate el că reclama Presto e cior… inspirată aproape 1:1 din altă țară. El vrea mâncare, haleală, o ofertă bună la ce-și comandă și cam atât. Oricum, vorbim de pizza comandată de la o pizzerie care nu pretinde că face educație (nici culinar, nici altfel). Dacă era vreun restaurant care îți promitea ceva profund mai zicea…

Dacă alde consumatorul final s-ar leza vreodată la furt intelectual am avea rafturile mai goale cu vreo 15-25% (cam atât estimez eu că s-a cior… inspirat în publicitate). Dar nu-i pasă nimănui.

Cine urmează? Patronul? Agenția care a făcut reclama? Actorii din ea? Ăștia nu contează atâta timp cât cei menționați mai devreme sunt fericiți/indiferenți.

La cât de grosolană e ciord… coincidența nu m-aș mira dacă aș afla că a existat următorul dialog în procesul de creație:

• Vrem să facem reclamă…
• Ok… păi să vedem ce s-a mai făcut… ce caterincă e asta din state.
• Aha. E mișto. P-asta o facem.

Și s-a făcut.

S-a folosit și ceva vedetă locală (ăla din spotul românesc nu-i de la radio?). Ce să nu placă? Ce să nu meargă? Păi știe vulgul că-i 1:1 după o pizzerie din SUA? Și dacă află unde e problema? Oricum sunt obișnuiți cu ciord… reinterpretările.

Dacă eram într-o lume normală cineva amenda treaba asta. Nu știu cine. Clanul pizzarilor. Pizzarofilii. Sindicatul Publicitarilor. Dar n-are cine, n-are rost, trecem peste.

#2. Aia cu sclaveții

Mie punctul ăsta mi se pare mai interesant. La #1 e bârfă cu iz de „la noi ca la nimeni”, dar acum o să discutăm despre viața tragi-comică a angajatului care livrează pizza.

În ultimul timp am mai scris despre sclavageala curierilor. Acum mă gândesc la faptul că poate (nu poate, sigur!) și publicitatea ne învață să ne raportăm la unele meserii într-un fel sau altul. De exemplu, dacă tu din reclame înveți că „meriți” (toți merităm, nu?) o să ajungi să crezi că ți se cuvine totul.

Dacă tu din reclame înveți (chiar și cu iz comic) că servirea ta e cea mai importantă misiune a unui livrator e posibil să crezi că așa e. N-o să te dea egoismul afară din casă din prima zi, dar o reclamă cu un sclavete al plăcerii tale azi, o reclamă cu un sclavete al plăcerii tale mâine și încet încet o să-ți formezi (proasta) impresie că cine te servește pe tine (cu pizza, cu un plic, cu o ceva) trebuie să moară pentru confortul tău.

Tu ești miezul.

Unii veți spune că exagerez. Că-i doar o reclamă. Fie, dar priviți cu atenție la toate reclamele. Mai toate se bat în satisfacerea (aproape isterică) a clientului. Toate promit „acum”, „repede”, „indiferent de piedici”. Problema e că „acum”, „repede” și „indiferent de piedici” se întâmplă pe cârca unui om. Și asta schimbă lucrurile.

Partea bună e că într-o oarecare măsură cam 90șiceva% din populația globului e cam la același nivel și ajungem să ne servim între noi, pretinzând de la alții ce noi nu putem face. Practic suntem sclavi în unele relații și stăpâni în altele. Pot doar să-mi imaginez ce mică și înjositoare e existența unuia care se simte deasupra unui livrator de pizza.