Cerșetorii fără ureche muzicală și impozitarea progresivă

S-au urcat doi puști de vreo 10 ani în autobuz și au început să cânte. Îmbrăcați cu haine murdare, cam prea subțiri pentru vremea de afară, cu ghete cu 3-4 numere mai mari în picioare, fără căciuli, fără fulare.

Cântat e mult spus.

Au urlat un colind, au alergat prin el și apoi au trecut pe la fiecare „colindat” să-ntrebe „ne dați ori nu ne dați?”. N-au primit bani, dar au primit un feedback, o recenzie de la o doamnă mult prea serioasă pentru vremurile astea: „o să primiți bani când o să cântați corect”. Nu „bine”, nu „frumos”, ci „corect”.

M-am uitat din nou la ei și la mizeria de pe haine. Da, problema lor în viață e că n-au fost atenți la orele de canto și n-au putut satisface urechile fine ale melomanilor de autobuz. Sunt ferm convins că opinia doamnei îi va motiva și la următorul Crăciun o să-i vedem iar în STB, cu poate aceleași haine (acum mai apropiate de măsura lor), dar cu un repertoriu mult mai bun, mult mai bine interpretat.

Puștii nu s-au lăsat demoralizați de cele auzite așa că s-au așezat pe niște scaune goale din autobuz și au început să cânte o piesă din Dani Mocanu. Ironic, p-aia o cântau chiar bine, cu inflexiuni curajoase pe strofe și bătând ritmul în plasticul scaunului. Oamenii n-au apreciat schimbarea de repertoriu și au început să urle la ei să tacă.

Cum e lumea asta… te lasă să cânți în dorul lelii despre ceva sfânt lor, dar nu-ți acceptă o piesă cântată bine despre ceva ce nu le place.

…

Puștii de mai sus fredonau din Dani Mocanu niște versuri despre bani, mașini și femei. Și erau fericiți când cântau asta. Aveau pe fețe (că nu purtau măști) o dorință de a cânta despre ce n-au. Și de a avea, aș completa eu.

Din hainele lor mari, uzate și murdare visau la stilul de viață și banii unuia ca Dani Mocanu, personaj a cărui carieră nu cred că trebuie s-o mai prezint aici.

Îl văd ca un eșec colectiv, raportat și la faptul că trăim în anul de glorie 2020 (mașini electrice, smartphone-uri ș.a.m.d.), faptul că există astfel de modele „de succes”. Că s-a permis existența lor. Și nu mă refer la nimicul faptului că Dani Mocanu e ocazional pe locul 1 în Youtube-ul românesc. Nu-i umple muzica portofelul. Aia-i pentru ego.

Cred că se înțelege destul de bine ce vreau să spun.

…

Văzusem recent un interviu interesant din care am aflat următoarea informație: numeroși oameni săraci nu vor impozitarea progresivă. Adică nu vor ca ei (săracii) să plătească mai-puțin% taxe și impozite comparativ cu bogații.

Conform unor amărâți, toată lumea trebuie să dea cifră-egală% din cât câștigă. Bogat, sărac, nu contează.

Cu toate că numeroase calcule și opinii avizate demonstrează că o impozitare progresivă ar însemna un bine uriaș pentru pătura de jos, o parte din ei nu vor.

De ce? Solidaritate? Empatie?

Nici măcar. Din ceea ce aș putea să numesc „egoism prospectiv”. Adică unii săraci se gândesc la faptul că atunci când vor ajunge bogați nu vor să contribuie mai mult. Unii vai mama lor, fără un papuc în picioare și o șansă-n viață, se văd pe yacht-uri în 5-10 ani și din postura aia nu vor să ajute. Un fel de „ce? Pe mine o să mă ajute cineva să ajung la visul din capul meu?”.

Comedie neagră.

Putem discuta pagini întregi despre deziluzia pe care o trăiesc. Vezi pe fața lor faptul că mintea le stă la primul milion de euro și primul parc auto cumpărat la o secundă după îmbogățire.

Oare ce îi manipulează să creadă că vor ajunge bogați? Îi face ceva/cineva să tânjească la acel statut și implicit să pacteze cu o situație care nu le face bine?

Dacă așa stau lucrurile, în România, înseamnă că schimbarea aia la care visează unii dintre voi tocmai și-a prelungit întârzierea cu alți 100 de ani.

…

Eu văd o legătură între cele trei paragrafe de mai sus. În mintea mea se leagă, cumva, pretențioasa melomană de autobuz, copiii săraci care tânjesc la Dani Mocanu și psihologia egoistă a desculților care nu vor impozitare progresivă.

Dar e posibil să greșesc.