Ce debara de oraș

Cred că avem cu toții o debara, nu?

Un spațiu mic, după o ușă, în care înghesuim lucruri și obiecte de care nu avem nevoie zilnic, ori pe care nu vrem să le avem mereu în fața ochilor. Debaraua e un spațiu foarte interesant despre care acum îmi dau seama că trebuie să caut mai multe informații. Cum a apărut? Cine a venit cu această idee? Unde? Astea sunt întrebările care contează.

Eu am o debara la bucătărie și lucrurile din ea sunt împărțite în două categorii clare: alea de care am nevoie și care îmi plac sunt frumos așezate pe rafturi (ori în cutii). Ce-mi trebuie rar (spre deloc) stă aruncat aiurea, uneori căzut prin spatele rafturilor. Haos.

Viață de debara.

Zilele trecute am trecut prin fața noului stadion de rugby din București, ăla pe care am înțeles că se ceartă lumea pentru că… nu știu, râci specifice. N-am avut energie să mă mai gândesc și la asta, dar concluzia e simplă: iar s-a făcut o nasoală.

Stadionul e nou și totul e frumos.

Dar dacă vă plimbați prin zonă o să remarcați o treabă: totul arată (și miroase?) a nou până se termină centimetrul de pământ care ține de stadion. Ce trece de jurisdicția stadionului e vai defuncții ei. O să vedeți un stadion frumos, pereți curați, niște gazon verde și proaspăt de la peretele stadionului până unde începe trotuarul plebei și de acolo… de acolo începe România. De unde se termină gazonul de fațadă al construcției și până în șosea o să vedeți (cel puțin asta era în unghiul meu) un trotuar murdar, crăpat, care se continua spre carosabil cu un petec de pământ. Și aici e distracția și mai mare.

Bucata aia de pământ a fost cândva un fel de „spațiu verde”. Acolo a fost cândva iarbă, probabil și o floare. Când am trecut eu pe acolo erau gropi săpate de roțile cetățenilor urbani care și-au urcat mașinile pe „spațiul verde”. Practic era o suprafață dreptunghiulară de nămol, buruieni și mizerie, încadrată de asfalt și borduri. La doi metri de noul stadion, cu noul gazon în față.

Cam așa arată spoiala.

Îmi și imaginez că oficialii prezenți la inaugurare stăteau pe trotuar, cu fața la arenă, și au zis „frumos lucru am mai făcut. Important e să nu ne uităm în urmă”. Pentru că în urmă, la câțiva centimetri, era hăul de nămol și restul peisajului jegos de București.

Zilele astea am văzut că a fost știre din faptul că s-au demolat buticurile de la metrou. Nasol. Nasol că niște oameni (vânzătorii care trăiau din salariul primit pentru munca în buticurile alea) au căzut victime unei caracatițe de șpăgi și înțelegeri. În locul lor aș scuipa și oficialii și afaceriștii din spatele buticurilor. Să învețe să scuipe în două direcții.

E aproape imposibil să crezi că toată tărășenia aia a fost vreodată 100% legală și gândită conform unor standarde.

Dacă e s-o spunem p-aia sinceră (trecând peste încordarea de mușchi penibilă dintre două categorii de hoți), buticurile de la metrou arătau penibil pentru un oraș cu pretenții. Aduceau un aer de bazar și dacă ați fost cu metroul prin alte țări din Europa ați remarcat faptul că ei n-au buticuri din termopan alb, cu grafică în Paint, nu vând agrafe, oje, chiloți și chinezării sub pământ. Nu-ți miroase a cantină (ca la Piața Unirii). E frumos și curat. Și gol. De cele mai multe ori.

Dacă vor să facă buticuri la metrou să le facă bine. Să crească prețul șpăgii… nu știu. Se descurcă. Sunt oameni mari.

Pe strada Pache Protopopescu, în fața Pro TV-ului, s-au întâlnit într-o zi mai multe forme de inteligență socială. Le-am surprins în două fotografii.

Ce debara de oraș 1

Când ciobanul Bucur a dat prima autorizație de butic în orașul ăsta de oi nu s-a gândit că fiecare afacere trebuie să se aprovizioneze. Așa că n-a cerut magazinelor o strategie/propunere de spațiu de încărcare-descărcare marfă astfel încât să nu încurce pe nimeni. Așa se ajunge, peste tot, la anomalii precum în poză: blochezi trotuar, blochezi bandă, blochezi intersecție.

La toate astea se mai adaugă și inteligența șoferului de rând…

Ce debara de oraș 2

… care o lasă „puținpavarii” să-și cumpere ceva. Și blochează tramvaiul, care la rândul lui blochează intersecția, intersecție blocată de alte mașini care au văzut că e blocat în față, dar s-au băgat până în… s-a înțeles.

Te uiți și-ți spui „oare de ce pleacă atât de mulți din București/România? Ce nu le place?”.

Și dacă tot suntem la capitolul ăsta, uite o altă monstră: curierul are treabă. Are o misiune. Lui nu-i pasă că n-are spațiu de încărcat-descărcat. Și nici n-o să fie nebun să lase mașina mai departe de unde are treabă (presupunem că același curier este în același timp și șoferul clasic care o lasă unde are treabă). Așa că se găsesc alternative: o urci pe spațiul verde. Și acel spațiu verde devine glod. Dar poporul ăsta e obișnuit să vadă nămol, doar se tratează cu el prin vacanțe, ce mai contează că-l vezi pe bulevard, încadrat de borduri noi, proaspăt puse (borduri care se macină sub roțile celor care „olasumpic”).

Ce debara de oraș 3

Paradoxal, blocurile din București îmi demonstrează faptul că trăiesc într-un rural pe verticală.

De ceva timp mă tot uitat la garduri. Sunt fascinat de ce (in)cultură a gardului putem avea. La nivel național. Dacă mergi pe orice stradă din țara asta n-o să vezi două garduri la fel. Nu există. Fiecare cu gardul mamei lui, după cum l-a tăiat capul.

Dar mi se pare și mai interesant că în București avem cultura gardului la blocuri. Fiecare bloc are o „grădină” împrejmuită cu grijă. Grădină de care se îngrijește cineva (sau nu). De cele mai multe ori răspunsul e „nu”. Grădina e informal a ăluia de la parter. Și în unele situații își mai plantează câte o floare sau o legumă.

Important e să avem grădina blocului împrejmuită cu gard. E „teritoriul nostru aici”. Nu care cumva să calce cineva frumusețe de spațiu verde. Care de multe ori e sugrumat de gunoaiele aruncate pe geam.

Asta sigur e o meteahnă pe linie comunistă, de când a mutat Ceaușescu toți ruralii în blocuri și ăștia și-au manifestat trăirea pe micuțul pământ din fața blocului.

Interesant, nu?

Acestea fiind zise, orașul ăsta e o debara.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Texte pe mail: