Am dat cu sapa ca să înțelegeți de ce n-o mai fac alții

Am venit de Sfântul Weekend Prelungit la soacră și mi-a zis că are de săpat via și că nu găsește mână de lucru. Eu n-am avut copilărie la casă cu grădină, sunt copil de betoane, așa că dacă aud că trebuie făcută muncă de câmp mă entuziasmez ca un rege britanic într-un sat românesc.  

Mă încadrez perfect la tipul de turist care ar da bani să-l lase proprietarii pensiunii să le curețe grajdurile, să le culeagă recolta, să le sape-n grădină ș.a.m.d.. Nu râdeți, e un model business de succes pe care nu-l folosim la adevăratul lui potențial. Vesticii și ultra-urbanizații sunt fierți să dea bani să se joace „de-a țăranii” câteva zile. 

Așa că m-am oferit să sap eu via.

Am zis să pun la treabă abonamentul ăla pe care îl plătesc pentru sală. Am pornit aplicația Strava pe modul „Săpat Grădină” și mi-am pus Boris Brejcha în boxe, cum știu că făceau și străbunii pe ogor. Sunt din neam vechi de DJ agricultori. 

Pentru cine nu știe ce înseamnă „a săpa via” (cum nici eu n-am știut), trebuie să te folosești de un tool numit „Lopată”. Plasezi vârful metalic al lopeții în pământ, între șirurile de vie, la un unghi între 60-80 grade față de pământ. Apeși pe marginea părții metalice în timp ce ai în mână partea lemnoasă, lopata se afundă în pământ, apoi te folosești de mușchii spatelui pentru a ridica bucata de pământ desprinsă și să o întorci. Asta e tot. Sună complicat, eu m-am uitat la un tutorial de o oră pe Youtube ca să înțeleg. 

După vreo 20 de minute de săpat am început să dezvolt mai multe extorsiuni mici și umflate la nivelul palmelor, lucru de care nu m-am izbit niciodată în celelalte activități muncitorești întreprinse, neexistând „bătături de laptop”. 40 de minute mai târziu a început să doară spatele. 60 de minute mai târziu mi-am dat seama că nici măcar nu-mi plac strugurii așa mult, vin de țară nu beau niciodată și în locul viei ar sta mai bine o piscină, un teren de baschet, ori un gazon simplu pe care să-l tundă un roboțel teleghidat. De asemenea, dacă asta e munca pe care o fac toți cei care produc vin „de țară” nu înțeleg de ce nu dau litrul cu cel puțin 400 de lei.

Am terminat un rând de săpat (din cinci) și am zis să iau o pauză de 24-48 de ore, cu speranța că se inventează Săpat-from-Home, ori ceva regim hybrid de săpat de la distanță. 

Am întrebat soacra care e prețul unei astfel de activități: „200 de lei”. 200 de lei să sapi între 5-7 ore. Dar cică nu se mai găsesc așa ușor oameni care să o facă, 200 fiind prea puțin. 

Acum n-o să vorbesc din înaltul palmelor fine, dar 200 de lei pentru un asemenea task este foarte puțin. Dacă ăsta e prețul muncii la negru/cu ziua vreau să fiți convinși că subsemnatul, într-un altfel de context socio-economic, ar prefera să facă orice altceva. Da, m-aș transforma în ăla pe care îl înjurați voi când vedeți știrile despre românii care nu vor să muncească. 

Spre finalul primului meu șir de săpat m-am gândit serios că a fura „e mult mai combinație”. În primul rând, mass-media vorbind, suntem o cultură care glorifică hoția (mascată ca „descurcăreală”). Așa că nu văd de ce n-aș încerca și eu această carieră. Sunt șanse să mă prindă, dar sunt atâtea exemple care n-au pățit nimic. E ca la crypto. Ar putea să meargă și să fiu super bogat, ar putea să nu meargă și n-am pierdut mare lucru. 

Antropologi și sociologi versați ar putea să mă aprobe (ori contrazică), dar nu cred că e inteligent din punct de vedere evoluționist să-mi rup cârca și să-mi alterez bagajul genetic pentru 200 lei luați la sapă când aș putea să joc o carte cu un return of investment mai mare. Riscuri? Mari, dar cine sapă grădina altuia cade-n ea, nu? Oricum din sapă știu că nu ating nici 5% din potențialul succesului socio-economic la care sunt invitat să aspir, așa că de ce să nu risc? 

Fie, să spunem că am niște educație și constrângere socială și nu mă apuc de acte deviante ca formă de pariu economic, dar tot nu-i rentabil mental și fizic să mă salahoresc pentru sume mici. Așa că pot încerca să jonglez cu șpârle la limita legii. O descurcăreală tot fac.

Firește, unii din voi o să urlați cu „asistații social”, dar asta pentru că presa nu s-a obosit să vă spună că asistatul social de tipul celui stereotipizat este un % infim față de realitatea asistaților sociali. Mamele în post-natal sunt tot asistate social și-s mult mai multe comparativ cu „ăia care stau și beau la cârciumă în loc să muncească”. Parcă altfel te rățoiești la „asistații social” când auzi că-s mame care au grijă de viitori plătitori de taxe, nu?

Dar și dacă am avea parte de o țară plină de asistați care își beau lenea pe banii contribuabililor (ceea ce nu se întâmplă, dar să zicem), discuția nu e de ce ăia nu-și rup spatele pe salarii insuficiente, ci de ce am pretinde ca fiind normal să o faci. 

Aici cred că intrăm pe un alt filon socio-cultural, acela al glorificării muncii indiferent de dificultatea și duritatea ei. N-am decât exemple anecdotice aici (îndeajuns încât să pară că există un tipar), dar știu prea mulți oameni care fac un titlu de glorie din muncă multă, prost plătită. Am auzit „măcar muncesc, nu dau în cap”. De parcă există doar cele două opțiuni. Și din nou… unele locuri de muncă sunt atât de prost plătite încât nu e rentabil „să nu dai în cap”. Ce-mi e că mor de foame muncind, ce-mi e c-o fac fără job?

Probabil știți deja periodicele reportaje TV cu angajatori care nu găsesc mână de lucru pentru că românul e leneș, îngălat, vrea să fie CEO. De multe ori realitatea e alta: nu e rentabil să muncești orice. Nu e rentabil să schimbi orașul/mediul pentru un salariu care îți asigură doar patru pereți și trei mese. Vrem să evoluăm. Suntem constrânși să o facem. Ni se impune s-o facem. Nu e rentabil să îți rupi spatele pentru orice sumă. O să spui „păi nu știe altceva”. Nu știe IT, nu știe medicină, nu știe inginerie spațială, dar știe sigur că raportul efort-bani e insuficient și că ar putea face suma aia dacă s-ar filma dormind pe TikTok și ar cere „tap tap”. Tot săracul știe că banii se pot face și altfel. Și altfelitatea aia e tolerată și promovată de toată lumea.

De fapt, asta nu ne convine în discuția Needucați vs. Locuri de Muncă Prost Plătite. Faptul că Needucații (să-mi fie iertat reducționismul, încerc să simplific textul) au totuși un dram de know-how social și știu că banii se pot face și mai ușor, nu doar întorcând pământ cu lopata pe 200 lei. 

Aici eșuează din nou Statul și Societatea (e o vină colectivă), neînțelegând ce înseamnă de fapt decalajul social între păturile sociale. Când pătura Foarte Educată se plânge de Needucați, că nu vor să accepte orice fel de job doar pentru a avea un job, înseamnă că s-a fracturat total dialogul între „nevoi” – „aspirații” – „inspirații”. Pe scurt, nu poți vinde (la nivel macro) visul succesului și al idealului, ca apoi să-i spui celui mai puțin norocos (micro) că trebuie să se mulțumească cu foarte puțin pentru că așa e viața, trăim în caste ca-n India și csf ncsf dacă te-ai născut sărac, din săraci și ai rămas sărac.

Spun că e un eșec al statului și pentru că instituțiile au eșuat în a produce cooperare între indivizi, mai ales între cei din paliere economice diferite. Dacă vă arde să aprofundați pe asta puteți începe cu ceva scurt, articolul scris de Frank Hindriks și Francesco Guala („The functions of institutions: etiology and teleology”). 

Trebuie să ne dăm seama în ce haos social trăim dacă pentru unul e prea mult să dea 200 de lei să i se sape grădina și pentru altul 200 de lei e prea puțin să sape o grădină.

Ce am încercat să spun într-o pedanterie comică este că este aproape foarte rentabil să comiți acte deviante, ori s-o arzi „pe banii statului”, șpârle, combinații, când munca grea pentru pătura foarte needucată și marginală este remunerată atât de puțin. Și eu, la finalul unei vii întregi de săpat, aș sparge cei 200 de lei pe un PET de bere (în care să-mi înec frustrarea), 15 lei aș pune pe faptul că FCSB câștigă Champions League în 2025 (un ideal care m-ar scoate total din mizeria economică) și de restul banilor mi-aș cumpăra cel mai accesibil simbol al luxului (o șapcă cu logo-ul Gucci) ca să arăt că nu-s un alienat cultural și știu valoare. 

Tot săpând m-am mai gândit la ceva: cred că m-am hazardat când am țopăit de bucurie că s-au scos păcănelele din sate. Nu spun că ele sunt bune acolo, dar dacă ești sărac și-ți pierzi sărăcia la pariuri (măcar) ai un debușeu emoțional pentru insuccesul tău. Nu e (doar) lumea rea, ai și tu ghinion, te-a scos Barça, alea-alea. Ce vreau să spun e că pariurile au funcție somatică pentru cei mai săraci și disperați. Dacă le-ai scos din sate și medii sărace trebuie să pui în locul lor ceva (de preferat pe pozitiv și cu rezultate rapide) ca puținii bani făcuți cu cârca să nu fie percepuți ca fiind total insuficienți. Pariurile îți lăsau măcar impresia că poți să-i investești. Știu că sună aiuritor, dar un sărac frustrat știe că 200 de lei sunt prea puțini pentru a nu-i risca. Și statul pare că le-a luat șansa de „investiție” fără să le dea ceva la schimb. Bine, o să apară Iancu Guda care o să-i explice omului de la sapă ca dacă bagă cei 200 de lei în S&P500 copiii lui o vor duce în anul 2324 ca olandezii în 2024.

Acestea fiind zise, simt că cei cu salarii peste medie (preponderent din medii office-gulere albe) trebuie să facă periodic un schimb de job-uri cu cei care muncesc cu ziua pentru a înțelege mai bine cât de rentabil e să nu muncești mult și prost plătit, ca mai apoi să înțeleagă cât de nerentabil e să nu-ți pese de educația și dezvoltarea echitabilă a tuturor. Și când spun că „nu e rentabil” mă refer la faptul că or să sară gardul de la Residence, să vină peste voi.

Mai am niște rânduri de vie de săpat dacă vreți s-o punem de un brainstorming.