Incapacitatea de a înțelege binele

Am adunat mai multe gânduri despre oraș, cum să orășim și despre decalajul în care (din păcate) încă ne aflăm. Decalaj la care contribuie substanțial și încăpățânarea consătenilor care, dintr-o scuzabilă ignoranță și deznădejde, nu văd utilitatea unor măsuri care le pot schimba fundamental viața.

D-aia simt că Firea nu trebuia să-și ducă electoratul la Muntele Athos, ci în cartierele orașelor funcționale pe care le vizita în vacanțe. De altfel, e nevoie de pomeni electorale de tipul „Câștigă 10 zile într-un cartier dintr-un oraș mișto și vezi cum trăiesc cei de acolo cu reguli pe care tu le desconsideri”. Eu, dacă m-aș lăsa prostit să fiu primar, aș urca-n autocare toți detractorii inițiativelor de bun simț și le-aș da o vacanță scurtă într-un context în care lucrurile funcționează. Un fel de „Erasmus pentru dezurbanizați”. De asemenea, vă încurajez pe toți să vă plimbați și prin viața de zi cu zi când mai mergeți în Străinezia. Mai lăsați muzeele alea că adevărata artă zace în relația cartiere-transport în comun.

De ce sunt prea mulți reticenți la niște schimbări care fac viața atât de trăibilă în orașele aglomerate? Milioane de motive, dar simt că fundamental (cel puțin raportat la București) a dispărut aproape complet apartenența la spațiu. Adică locuitorul din București nu mai trăiește în București, ci trăiește prin București. Prin București doarme, prin București merge la muncă, prin București muncește, pe aici se plimbă între A și B, ori se relaxează după gusturi și buget. Dar sunt lucruri atât de expeditive încât nu leagă o relație cu strada, cartierul, orașul. Și dacă locuiește în dormitorul Ilfov atunci relația cu Bucureștiul este și mai tranzacțională și impersonală.

Lipsa legăturii cu spațiu înseamnă indiferență la gradul de mizerie, investiții, cine conduce sectorul/orașul (adică lipsa implicării politice), infrastructură ș.a.m.d.. Locuitorul care tranzitează orașul are interese punctuale: parcare – șosea – parcare, exact cât are nevoie pentru rutina lui. Orice altă investiție și schimbare substanțială este aproape „inutilă” în economia lui. De ce ai elibera trotuarele de mașini dacă orășeanul nu are o utilitate pentru acesta, alta decât să-i fie spațiu de depozitare pentru mașină? Și exemplele pot continua.

Firește, trebuie să luăm în considerare și un cvasi-profil local/național, acela al interesului pe termen scurt. Nicidecum să spun că românii sunt altfel (s-a tot scris despre falsa altfelitate românească), dar domină categoric o mentalitate de short term gratification, ori cum ar spune un boomer acrit „de ce să nu-mi dea pomană electorală? Ce-mi pasă mie de efortul economic al viitoarei generații? Ce, eu nu merit?” 

Dar să trecem la chestii punctuale.

Pista de biciclete și pietonala

Zilele trecute am văzut tiktok-ul unui american fascinat de câtă viață e pe Calea Victoriei când bulevardul devine pietonal. Nu vreau să mă repet cu privire la Calea Victoriei, am mai scris despre cum poate o pistă de biciclete să salveze un bulevard. 

Lucrurile sunt simple și ușor de demonstrat într-un timp relativ scurt (2-4 ani): reduci viteza de deplasare + infrastructură pașnică (pieton & biciclete) = se dezvoltă HoReCa, oamenii se plimbă, lumea bea cico, merge pe jos, coadă la îngățățuri, selfie-uri, toate bune. 

Ăsta e motivul pentru care „sindicatul” HoReCa ar trebui să ceară infrastructură pașnică, nu doar beneficii fiscale. Bulevardul Magheru este sortit unui perpetuu faliment HoReCa tocmai pentru că este o autostradă prin mijlocul orașului. Nimeni sănătos la cap nu vrea să bea o cafea lângă o autostradă. Trântește o pistă de biciclete pe prima bandă, fă o perdea de copaci, redu viteza mașinilor (și zgomotul acestora) și brusc o să-ți bubuie cafenelele, terasele, restaurantele.

Claxonatul la spital

Un alt lucru firesc este să nu claxonezi în curțile spitalelor, ori în apropierea lor. Dacă auzi asta acum, pentru prima dată, sunt ceva șanse să nu-ți dai seama ce relevanță are. Adică… ce? 

Dar și ăsta e un alt aspect demn de un oraș civilizat. 

Să vă dau un exemplu pe care îl puteți testa la orice oră: mergeți la Spitalul Filantropia. E în buricul târgului, la Piața Victoriei, pe bulevardul Ion Mihalache. Stați 60-90 de minute în curtea spitalului. Ce auziți? Vă spun ce am auzit eu în 10 zile petrecute consecutiv acolo: 

• Claxoanele celor care vin la spital (șoferii claxonează la paznic pentru ca acesta să le ridice bariera, iar curierii salută din claxon paznicul)
• Claxoanele traficului de pe bulevard
• Motoarele turate ale motocicletelor și mașinilor tunate

Dacă ai impresia că cele enumerate se întâmplă rar, de câteva ori pe zi/săptămână, te înșeli. E aproape non-stop, cu mențiunea că noaptea tobele de eșapament se aud mai bine. Motiv pentru care consider că e de bun simț să le inserăm în posesorii lor, undeva adânc și la turație maximă. 

Mi s-ar părea ridicol să spun de ce nu e ok să fie zgomot în curtea unui spital, ori pe lângă el. Poate ai avut o operație grea și ai nevoie de odihnă. Poate aia, poate ailaltă. Mă uitam la paznic și la curierii intrați pe poartă și vedeam cu câtă naturalețe se claxonează de „salut”. 

Sunt toți de mai sus niște idioți? Sunt ei proști? Nu cred. Dar nici nu cred că știu altfel. Mai dureros e că dacă le arăți altfelul e posibil să nu înțeleagă din prima beneficiul. Ca mai apoi să uite haznaua din care au plecat. Motiv pentru care cel mai mișto lucru când ești un oraș mișto e că te vizitează oameni care locuiesc în orașe mai puțin mișto. Cum tu mergi la Paris, Roma, Londra, or să vină și alții să vadă miracolul din Carpați. Și or să vină din orașe în care se claxonează lângă spitale. Se vor duce acasă și vor spune „uite, lume civilizată în București…”.

Dar până atunci mai e. Un prim semn de evoluție e să te viziteze turiști care vin de la minus nivelul tău. Momentan Bucureștiul stă bine pe turiști din țări bogate care vor să-și dea misery porn (și nici p-ăla nu-l servim bine că ne e rușine de el). 

Fațada și trotuarul

Ieri m-am bălăcărit cu niște muncitori din București. Păzeau fațada unui bloc proaspăt renovat și „invitau” pietonii să meargă pe prima bandă a unei străzi circulate, din grijă să nu le cadă ceva în cap. Le-am explicat (poate prea apăsat) că nu e normal să pună pietonii să meargă pe carosabil, printre mașini în viteză. „Păi și noi ce să facem? Să vă cadă ceva în cap?!” Pentru că viața ne rezervă mereu doar două opțiuni.

Le-am explicat (poate prea apăsat) că la alții se sacrifică din prima bandă a mașinilor și se face trotuar, să nu-ți meargă mama cu copilul în căruț pe lângă mașini care o dau cu 80-90 la oră. Și „sacrificiul” ăsta îl fac, propun și implementează cei care lucrează la manțucăria care blochează trotuarul.

Ei n-au înțeles, eu n-am înțeles ce n-au înțeles ei, asta e, am traversat împreună cu o bătrânică și căruțul ei de cumpărături pe lângă mașinile care treceau în viteză.

Traversatul 

Un alt pas al civilizării este să faci străzile sigure. Asta înseamnă, inevitabil, să reduci viteza mașinilor. Având mașini care circulă cu cel mult 40 km/oră prin oraș totul devine mai previzibil și pietonii pot traversa pe oriunde vor, fără să mai facă ocoluri penibile de până la un kilometru pentru a ajung la un magazin.

Un exemplu din cartier: există un Lidl, dar e pe partea cealaltă de bulevard. Dacă strada Liviu Rebreanu nu era autostradă puteai să traversezi direct la magazin. Dar Liviu Rebreanu are pe bucata aia o chemare spre 100-120 km/oră și primarul a pus și despărțitoare între șinele de tramvai ca să nu mai poți traversa „ilegal”. Așa că dacă ești pieton trebuie să ocolești vreo 400 de metri ca să treci regulamentar. Dacă ești tânăr probabil nu-i o problemă. Dacă ești bătrân/persoană cu nevoi speciale/mamă cu căruț ș.a.m.d. e o problemă. Că-s 400 de metri. 400 dus, 400 întors. Cum o rezolvi? Simplu: reduci viteza mașinilor (tramvaiul e oricum lent și previzibil). Mașini lente = oamenii pot traversa pe oriunde au nevoie. 

Asta cu traversatul „aiurea” e deja testată prin anumite orașe unde ne facem vacanțele și merge minunat. Mașinile merg atât de finuț încât chiar trebuie să te chinui ca să te lovească una. Și la viteza aia nici nu-ți dă fatala. Altfel, străzile sunt mai vii, oamenii mișună ca într-un furnicar ordonat. 

O să-mi spui „ce mare timp ai salvat dacă nu ai ocolit pe la trecere?” Nu știu boss, nu ești tu ăla care se bucură că a câștigat timp comandând acasă și încălzind mâncarea mai repede la microunde? Dacă tot suntem fierți pe câștigat timp hai să-l luăm de peste tot.

Oricum, îmi dau seama că discursul ăsta e senzațional de avangardist. Pentru că, în principiu, noi nici n-am învățat să folosim trecerile de pietoni. Adică la noi, având străzi pe care băjeții o dau, e recomandat să apelezi la (prea) ignoratele treceri de pietoni. Să vin acum și să spun „gata cu trecerile de pietoni, fiecare traversează pe unde vrea, dar prioritizând mașinile care vin cu maxim 40 la oră” risc să stârnesc reacții precum cele pe care le-au avut primii oameni care au atins apa caldă. 

Las totuși gândurile astea aici, pentru posteritate. Peste 50-60 de ani o să le dezgroape cineva și o să spună „ce vizionar!”

Cum arată un cartier eșuat?

Acum vreo 5 ani mă duceam în proto-cartierul Nicolae Teclu să filmez ceva. La vremea aia, așa cum se vede și din satelit, treaba era destul de light:

În ultimii ani am mai ajuns pe la Nicolae Teclu și acum lucrurile stau cam așa:

Practic, treaba s-a popeștileordenizat și continuă s-o facă. Până termini tu de citit textul ăsta se vor mai ridica trei blocuri, în care s-au mutat deja 1000 de familii împreună cu cele 2000 de mașini.

Cum arată infrastructura? Cum vă imaginați. În curând o să vedem mămici că-și plimbă bebelușii cu ochelari VR pe cap, ceva simulare de oraș construit cu cap. 

Când Nicolae Teclu o să fie înghesuit complet o să se definitiveze imaginea viitorului ghetou. Până atunci, cam câte școli credeți că sunt acum în acea zonă, pentru acele familii? Câte grădinițe? Creșe? Vă spun eu: 0. Zero. Asta înseamnă că toți părinții din cartierul Nicolae Teclu își urcă copiii în mașini și îi duc… unde găsesc ei, se descurcă. Important e că trebuie să-i ducă cu mașina. Asta înseamnă stat în trafic, înjurat aleatoriu, stresat, poluat, făcut scandal că „nu se face”, de parcă nu știau la ce câmp se bagă când s-au mutat la 5 minute de metrou.

Că și ăsta e un semn de normalitate: cauți casă? Bravo. Unde vrei? Super. Dă pe Google. Ai școală? Ai parc? Ai grădiniță? Ai trotuar? N-ai? Dar ce ai? Loc de parcare? Un petec de gazon ca pe stadionul național? Păi nu știu… e combinație? „Se merită”? Sau mai pui diferența (ori o scoți) și te muți la unde e infrastructură și nu-ți prinde copilul rădăcini pe bancheta din spate? Citisem undeva că la japonezi apartamentele costă mai mult cu cât sunt mai aproape de școli și parcuri, nu de mall-uri, kaufland-uri și parcări. Dar mna, japonezii sunt niște ciudați, citesc manga în loc să se facă mangă. 

…

Bine, și?

Și nimic. Ieri o șoferiță își ținea băiețelul de 8-9 ani pe scaunul din dreapta față, amândoi fără centură. Le-am făcut un semn la semafor să-și pună centura, măcar lui, și ea mi-a zâmbit galeș de parcă îi spusesem că are muci pe tricou. Nu și-au pus centurile, și-au văzut de viață. E un alt exemplu de „cum îl ajuți pe om să-i fie bine când el nu-și știe de bine?”, așa cum se întâmplă cu multe altele care țin de sănătatea publică. 

E greu să vrei binele altora.

Cât despre oraș… am fost recent în Tirana, la albanezi, și am văzut căblăraia atârnând pe stâlpi. Cum era la noi pe vremuri. Mă uitam la București 98. Sunt sigur că-n anii când Nu-Mai-Știu-Cine a venit cu propunerea să nu mai stăm cu cablurile atârnate pe ziduri, stâlpi și fațade au apărut cu siguranță poporeni care și-au zis „asta arde acum?” Și uite că tare frumos se vede cerul. Poate vin vreodată albanezi pe la noi prin București și zic „uite, oraș civilizat…”

P.S. – am pus poza asta cu revoluția urbanistică făcută de Negoiță. Îmi place mixul de „bretea de fluidizare” și moloz. Și drapel. Și e bine.