Ai da bani să trăiești într-o lume fără reclame?

Youtube-ul mă bate la cap în fiecare zi să-mi cumpăr nu-știu-ce-pachet și scap de reclame.

Dacă la Spotify nu cotizez 5 euro pe lună am câte o reclamă în căști la fiecare 2-3 piese.

Despre reclamele de la TV știm deja că sunt pauze de plimbat între alte canale/mers la toaletă/reorganizat mobila în casă.

Reclamele de pe site-uri sunt de cele mai multe ori absurde/multe (cum mi s-a reproșat și mie pe blog), dar le mascăm cu aplicații și programe care te scapă de ce a devenit un viol vizual. Adblock nu e un moft, ci o necesitate. Un purgativ.

Ce înțelegem din toate astea? Că reclamele ne enervează și ne acaparează prea mult din viață. Altfel de ce am da bani să nu le vedem?

Da, există și oameni cărora le plac reclamele. Preponderent cei care le fac, în ciuda faptului că (paradoxal) și publicitarii plătesc la Spotify/Youtube, ori folosesc Adblock-ere ca să scape de excesul de reclame. Dacă mă întrebați pe mine, publicitarilor le plac trei tipuri de reclame:

• Alea făcute de ei;
• Alea geniale/premiate/memorabile făcute de alții (rar le vezi la TV, aproape niciodată nu-ți întrerup clipul preferat de pe Youtube);
• Alea proaste care ajung subiect de bășcălie.

Restul, balastul, grosul, nu contează. Cine ține cont de penibilitățile la medicamente, credite, mașini, dulciuri și iar medicamente?

Dar altfel spus, pare că suntem dispuși să plătim pentru a nu vedea/auzi reclame.

Plecând de la acest obicei, oare suntem dispuși să plătim pentru o lume fără reclame? Ori cu mai puține?

Acum ceva timp am întâlnit în București un cuplu de turiști care-și făceau poze cu decorul local. Și căutau să încadreze cât mai puține reclame în fotografie, dar să surprindă și Casa Poporului, X bulevard cu blocuri interbelice ș.a.m.d.. Era greu. Panouri, afișe, cârpe pe fațade, toate furau puțin din amintirea turiștilor așa că duceau acasă și (ce se mai vedea din) arhitectura orașului cât și din reclame la brand-uri și produse pe care cel mai probabil le au și ei.

Uite, dragă! Blocul batonului de ciocolată! Și aici clădirea modelului nou de mașină. Ce oraș minunat.

… îmi imaginez că ar spune.

Ce se întâmplă (cel puțin când vorbim de România) e că de multe ori poți avea impresia că urbanul a devenit suport pentru reclame. Identitatea unui oraș se pierde în puzderia de reclame. Magheru nu mai e un bulevard ultra-central din București, n-are istorie, n-are stil, e un context publicitar hiper-aglomerat în cea mai mare parte a anului (asta când nu-l decorează Firea cu cele mai kitschoase decorații).

Când s-a îmbrăcat magazinul Unirii din București în reclame s-au purtat multe discuții. Unii arhitecți și artiști spuneau că monstrul ceaușist putea avea o altă interpretare, mai artistică, mai colorată, nu încorsetată în brand-uri de haine. Dar atât s-a putut.

Altfel spus, ai da bani ca pe strada ta să vezi copacii din spatele panourilor publicitare? Ca fațada unui bloc să fie decorată, nu acoperită cu o cârpă publicitară? O esplanadă să fie îmbogățită cu natură, nu suporturi publicitare?

Evident că astea sunt întrebări retorice.

Nimeni n-ar da bani pentru așa ceva. Ce trebuie să ne întrebăm e dacă nu cumva sunt prea multe reclame, în prea multe locuri și nu cumva suntem impasibili în fața lor pentru că nu le avem la mai puțin de 30 cm de ochi și urechi.