Unde ați dispărut după alegeri? Balenciaga și comuniștii

Am un sentiment de déjà vu… cred că am mai trăit experiența asta…

În perioada alegerilor recente (dar o să poți lectura articolul ăsta din scrutin electoral în scrutin electoral) scriam despre cum și-au dat unfriend prieteni de pe Facebook pentru că nu gândesc la fel, nu votează la fel, ori și mai grav – nu votează!

În scurta perioadă electorală se produce o mare rumoare politică și pare că toată lumea știe îndeajuns de multă politichie cât să-ți vândă propria opțiune de parcă-i cea mai bună chestie din viața ta. Dacă te văd sceptic scot cartea „răul cel mai mic”. Dacă te văd și mai neîncrezător te înjură, îți spun că ești prost și te aruncă (fără voia ta) în tabăra cealaltă: „dacă nu votezi cu al meu înseamnă că ești cu ăilalți!”.

Și s-a făcut politică.

În campania precendentă mi-a plăcut să văd avânt politic la foarte mulți. Nu știu unde a dispărut între timp. După alegeri n-au mai postat nimic. Uite, de exemplu, acum în timp ce se fac listele pentru parlamentare e o liniște mormântală. Nimeni, nimic.

Eu, dacă n-am votat, am înțeles că n-am voie să mă plâng (astea-s regulile jocului). Așa că n-o să spun nume de partide, ori politicieni. O să menționez doar că-n anumite formațiuni politice s-au tot făcut mișmașuri zilele astea astfel încât pe listele parlamentare să nu apară (ce să vezi?) fix oameni doriți de electorat. Cum vine asta, dom`le!, procesul electoral e atât de bine gândit încât nici măcar nu poți vota cu cine dorești pentru că partidul în care crezi nu-ți oferă această șansă.

Adică până și tabăra ta te fentează.

Dar plecasem de la faptul că revoluționarii de Facebook, ăia care-n campanie aproape că ar fi vrut să te dea afară din cetate de nervi că nu ești ca ei, azi sunt tăcuți. Unul nu zice nimic de faptul că partidul pe care l-au promovat (și-l vor mai…) se comportă împotriva propriului electorat. Dar la alegeri o să auzim iar „votează cu al meu”, „votează răul meu că e mai mic”, „eu știu politică, am fost la curent cu tot” și „ești prost! Unfriend!”.

Abia aștept.

În altă ordine de idei, am înțeles că o pereche de șoșoni la modă (Balenciaga) costă aproape de 1.000 de euro. Și cică așa ceva își doresc toți copiii (sub și peste 18 ani, vârsta e doar un număr când te maturizezi mult mai târziu) care vor să(-și) dovedească faptul că au reușit în viață.

Eu n-o să comentez opțiunea, gustul și alte asemenea pentru că despre mimetismul de valoare și ridicolul speciei au mai vorbit și alții, filosofi, antropologi, psihologi și oameni care au cercetat comunități de maimuțe. Probabil e evident pentru (aproape) oricine că un 1.000 de euro aruncați pe opinci valabile doar 365 de zile (cât ține moda) e o dovadă clară de… [completați pe linia punctată cu ce simțiți reprezentativ].

Mă tot gândeam, într-o notă oarecum comică, la faptul că aici au greșit comuniștii. D-aia n-a mers.

Ei au ținut langa cu filosofia binelui comun (filosofie pe care liderii o fentau mârșăvește), dar e prea de tot cu „de la fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi”. Nu merge așa. Nu așa funcționează omul, fie el țăran sau burghez. Trebuia „de toate pentru toți, Balenciaga după nevoi”.

Asta simt că a lipsit comunismului. Acel ceva care în marketing se numește „gamification” sau „collectable”.

Nea Nicu nu și-a dat seama (și nici cohorta de lingăi care l-au copleșit), dar dacă se dădea hedonism poporului îl aveam și acum pe Cel Mai Iubit Fiu Al Poporului, doar că stafidit ca Lenin în vreun mausoleu central.

Dacă lăsa poporul să consume și inventa colecții de bunuri care să exprime succes (ceea ce astăzi sunt telefoanele, hainele, televizoarele etc.) altfel stătea treaba. Nici nu trebuia să cheltuie mult, doar nu aveți impresia că zdrențele actuale-s făcute din praf stelar și lacrimi de unicorn. Marketing… trebuia marketing.

Trebuia să-i lase pe oameni să-și cumpere mașini și când vedea că se plictisesc de faptul că au toți același model obosit de Dacia să le spună „nu aveți la fel! Puteți să vă personalizați mașina cu această colecție de dungi și abțibilduri! Cool!”.

Bine, voi o să puneți o întrebare bună: „dacă aveau toți Balenciaga unde mai era exclusivismul?”. Stați liniștiți că acum au Balenciaga aproape toți cei care vor (mai ales în interiorul acelorași bule). Vând un rinichi, fac credit, se descurcă și-și cumpără, așa că exclusivismul se raportează doar la faptul că urci în STB, ieși din apartament pentru care mai plătești 30 de ani credit și calci trotuare cu flegme în încălțări de 1.000 de coco. În lumea bună, în care se visează purtătorii de Balenciaga autohtoni, probabil s-ar trezi scuipați de trotuar purtând colecția veche de acum 15 minute.

Cine n-are Balenciaga de 1.000 de coco are motive: 1. se place, 2. se împăunează cu altceva. (mai ieftin, mai scump, după context)

Și dacă zicea cineva „tovarășe, dar ce facem? Avem cu toții Balenciaga?” cineva trebuia să le explice, printr-o aplicație de celular-inteligent, că „noi avem, dar dincolo n-au. La noi a fost record de Balenciaga la hectar!”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Texte pe mail: