Citeam articolul ăsta despre „Produsele de calitate” (Vintilă Mihăilescu & Bogdan Iancu) și mi-am amintit de o serie de episoade culinare pe care m-am gândit să le las aici, poate vă inspiră să reflectați asupra unor aspecte care țin de mâncarea și tradiție.
Ciobanul cu Hummer
În copilărie devenise o tradiție de familie să mergem aproape în fiecare an la Bran (județul Brașov) cu ocazia festivalului „Răvășitul Oilor”. Ne urcam în Dacia 1310 dis de dimineață și ajungeam la poalele castelului lui Dracula când încă nu-și făceau apariția toți comercianții (la bază suntem o familie matinală, ne tragem dintr-o îndepărtată familie de matinali – din localitatea Treziții de Sus).
Pentru cine nu știe, „Răvășitul Oilor” e un fel de Untold pentru iubitorii de pastramă, bulz și muzică populară. Conform paginii de Facebook „Răvășitul Oilor Bran”, ediția din 2023 a fost „mult mai reușită decît Festivalul berii!!!”. Probabil pentru că este o „sărbătoare 100% românească”, conform celor menționate de persoana care administrează pagina.
De la an la an am văzut cum evenimentul se transformă (ori poate mi-au sărit în ochi niște elemente), dar la ultimele ediții la care am ajuns acum câțiva ani am văzut la vânzare și bețișoare parfumate (tradiționale?), ori suveniruri din lemn la limita fină dintre kitsch și religios, lucruri despre care am mai scris și aici sau aici.
Iar muzica populară e populară atâta timp cât consideri că posturile Etno/Taraf difuzează muzică tradițională. Altfel e doar tânca-tânca cu accent.
Revenind la articolul menționat mai sus (Mihăilescu & Iancu), îmi amintesc faptul că plecasem cu părinții în căutarea celei mai bune pastrame de oaie și am ajuns în fața unei tarabe unde totul părea proaspăt și bun doar că mama ne-a atras atenția, aproape nervoasă, că nici nu se pune problema să cumpărăm pastramă de la un cioban coborât din Hummer. Ne-am dat în lateralul tarabei ca să vedem cum un domn schimba hanoracul de trening cu o ie, pitit după Hummerul din care tocmai scosese produsele tradiționale. Și-a pus pe cap un clop și-a scos din el un accent puternic („no, tulăi doamnie, hai să vă deu prospătură ghe oie!”), încercând să forțeze autenticul culinar cu totul: după vorbă, după port.
Firește, ceilalți vânzători nu și-au descărcat mărfurile din căruțe, dar Hummerul celui de mai sus era o mare nucă-n peretele de mașini prezente la eveniment.
Asta mi-a amintit și de observația soției, aceea că foarte mulți își comandă fructe de mare la restaurantele din Herăstrău, probabil influențați de faptul că se află lângă o apă. Apă… fructe de mare… proaspete. Până la urmă câți și-ar comanda creveți pe munte? Iar friptura de căprioară nu cred că are trecere pe malul lacului Herăstrău.
„La mama”
În primul an de facultate am descoperit un restaurant „La mama” pe lângă instituție, una dintre puținele opțiuni la vremea respectivă pentru o întâlnire între colegi (2008-2011, ani cu puține cafenele, nu ca azi).
Întâlnirile studențești de la restaurantul „La mama” n-au ținut mult. De fapt, n-a fost decât o singură întâlnire. Colegii veniți din provincie erau șocați și scandalizați de ceea ce înțelegea „La mama” ca fiind la mama. De altfel, mama fiind tot gospodină îmi era ușor să intru în hora celor care spuneau „asta nu-i ciorbă din mână de mamă”, „astea nu-s sarmale ca la mama” și lista continua pe tot parcursul meniului, fiecare demontând rețetele restaurantului cu ceea ce știa de acasă (și din caserola lăsată la tren) ca fiind „ca la mama acasă”.
N-o să spun că-i observația mea, dar cred că statul trebuie să reglementeze mai bine (și dur) cine are dreptul să se intituleze „ca la mama”, „ca la bunica”, „ca din străbuni” ș.a.m.d.. Așa cum și statul italian trebuie să-și apere pizza și să n-o mai lase pângărită de toate congelatele care după 10 minute de cuptor te transpun pe străduțele pitorești din Italia. Dacă pare că sunt exagerat… glumesc, firește, cui îi pasă de moștenirea culinară?
Sibieni și târguri culinare
Aceeași familie menționată mai sus are și plăcerea târgurilor culinare din București. De la aceste evenimente sunt nelipsite rulotele cu produse sibiene, produse care beneficiau cândva de o mare încredere în familia mea. Până când a fost strivită corola de minuni: tata a surprins niște „sibieni” desfăcând produse tradiționale din pungi vidate, în spatele unei rulote, ca mai apoi să le vândă pe rafturile din față cu extra-preț pentru că-s produse în cel mai tradițional și arhaic sat sibian. Cică s-a văzut și etichetă de brand din comerț.
Iar în parcul IOR din București, unde se întâmpla mai rar un târg de grătare și langoși, pare că de luni de zile s-a înfăptuit un food-court ca-n mall, spațiu de unde se degajă constant un copleșitor miros de mici, fripturi și ulei, direct în nările celor care fac sport prin parc. E și asta o probă sportivă, să fugi de tentație.
Colacul secuiesc bucureștean
Închei cu o ultimă tradiție culinară din copilărie. Excursiile la munte se încheiau cu un kürtőskalács la pachet, pentru acasă și drum. Știam că doar la munte (și-n apropierea secuimii) o să găsesc așa ceva. Îl luam proaspăt de aproape că se topea punga de plastic de el.
Ani mai târziu colacul secuiesc a început să-și facă simțită prezența la evenimentele din București. L-am încercat și n-a mai fost același lucru. Nu știu de ce. Poate pentru că-l luam de la sute de kilometri de locul de origine, poate pentru că îl vindea un hipster din București, poate pentru că era făcut în avans și încălzit la microunde, poate pentru că… cert e acest kürtőskalács de București a omorât plăcerea și pentru cel pe care aș putea să-l mai cumpăr când ajung la sursă.
Tipul ăsta de mobilitate culinară a stricat și plăcerea pleșcaviței, cândva asociată cu o zonă anume. Mai ales că prima pleșcaviță bucureșteană încercată a fost o reinterpretare blasfemică (cartofi prăjiți în pleșcaviță!?).
Acestea fiind zise, aveți grijă ce mâncați și pe unde. E posibil să ajungă aproape. Prea aproape. Și totuși atât de departe de original.
