Oameni și citate celebre

Am invidiat mereu persoanele cu o memorie bună (mai ales a numelor), dar nu mă cocoșez de emoție în fața celor care basculează citate celebre în orice discuție. Ba chiar aș vrea să (re)amintesc/menționez faptul că acești oameni sunt foarte plictisitori, obositori și în multe cazuri complet lipsiți de substanță.

Dacă-ți începi orice argumentare folosind „cum spunea…” sunt ferm convins că într-un procent covârșitor din cazuri n-ai nimic interesant de spus, nici măcar o frântură de idee originală. 

Printre noi există foarte mulți astfel de oratori de citate.

Acești indivizi au o senzațională capacitate de a învăța propoziții întregi și numele autorilor. Bine, atât cât știu ei că sunt „autori”. Einstein e bănuit, săracul, că a spus vreo 90% din citatele celebre ale omenirii. Dacă puricăm internetul de citate din Einstein o să descoperim că celebrul fizician a vorbit în maxime din prima zi de viață până în ultima. Pur și simplu nu s-a oprit din a spune lucruri pe care astăzi un Gigel să le folosească în argumentarea lui despre coada la supermarket, politică și știința spălării vaselor.

Paroxismul citării din Einstein l-a atins o clădire de birouri (?) în care am lucrat, instituție care la recepție te întâmpina cu un… citat din Einstein. Doar că n-am putut să stau locului și după 30-40 de minute de cercetare am aflat că citatul atribuit fizicianului îi aparținea unui mai puțin cunoscut personaj istoric, vorbele cu tâlc fiind rostite cu vreo 100 de ani înainte să se nască Albert. Dar ca să parafrazez un celebru comediant neaoș, citatul nu e al cui îl dă, ci al cui simți tu că se potrivește. 

De altfel, dacă vreți să vă distrați și să provocați stări profunde de jenă, când mai auziți o argumentare începută cu un citat din Einstein fugiți repede pe net să vedeți dacă vorba îi aparține acestuia. Cum sunt șanse mari să nu… ați câștigat argumentarea.

Pentru că memorarea la tonaj este considerată dovadă de incontestabilă inteligență s-a ajuns ca-n lume să fie apreciați tot felul de oameni a căror singură calitate e că pot reține. Primul astfel de personaj care-mi vine în minte e Vadim, un caracter cel puțin îndoielnic, dar o enciclopedie pe picioare. Ca el mulți alții. D-aia în emisiunile de talente de la TV o să mai vedeți aplaudați în picioare tot felul de oameni (în special copii) care citează din memorie cele mai neutilizabile informații. Încă trăim cu fascinația sugarului care recită tot Luceafărul, într-o uriașă perpelire patriotică și extaz intelectual a părinților. Trist.

Cât despre citate, m-am trezit acum ceva timp în fața unei discuții pe un subiect modern la care unul dintre interlocutori arunca citate celebre din personalități moarte acum 150-200 de ani. „Cum spunea și…”, dar X-ulete mort înainte să existe problema din discuție n-a emis niciodată o părere pe subiectul în cauză, citatul fiind doar o generalizare care sună frumix și susține (oarecum) o parte a discuției.

Nu mai spun că există și o umectare a audienței când cineva face apel la citate, mai ales din clasici. Că dacă citezi din mai puțini cunoscuți nu contează, aproape că e irelevant. Trebuie să citezi din oameni despre care măcar ai auzit tangențial, pe care îi ai pe bancnote, ori ai vaga impresie că au fost fotbaliști. D-aia săracul Einstein e pun de portdrapel pentru toate maximele, că-l știe lumea. 

El e ăla cu freză cool.

Acestea fiind zise, încercați să nu trăiți lansând orice argument cu un „cum zicea și…”, mai ales dacă acel citat nu e fix pe subiectul discuției. Dar e și mai frumos dacă-n loc de „cum zicea și…” am asculta ce zice participantul la conversație.