Pentru că suntem o specie cu un adevărat cult al colectării de obiecte am ajuns să îmbătrânim între pereți care adăpostesc sute, mii de rahaturi de care nu avem nevoie. Nu zice nimeni să trăim ca-n peșteră, ori stilul japonez cu o măsuță, saltea și câteva obiecte, dar mă gândesc la apartamentele sufocate de mileuri, mobilier greu și masiv, zeci de vase, oale, străchini și bibelouri. O, bibelourile. Unii trag la țintă cu săgeți sau arma, dar adevărații țintași sunt ăia care pot, cu o minge de tenis, s-o lase pe Albă ca Zăpada fără mâini și 4 pitici. Dintr-o lovitură.
Sunt multe lucruri pe care le strângem, dar părinții/bunicii sunt campioni când vine vorba să păstreze rahaturile plodului. Odată cu înaintarea în vârstă și noi o să ne ramolim și-o să ținem cu dinții ca odrasla să nu arunce primul caiet de desen, primul tricou, diplomele de la concursurile de mâncat eclere ș.a.m.d..
„Cum să le arunci măi mamă, că-s amintiri! O să te uiți peste ani la ele”. Ce nu știu părinții e că suntem prea prinși cu viața până pe la 50-60 de ani și n-avem timp să ne uităm la amintiri și să reflectăm asupra lor. Serios, când ți-ai luat ultima oară timp să te uiți câteva ore peste pozele din copilărie? Și după 60 de ani suntem damblagiți de muncă și nu ne mai pasă.
Mi-ar plăcea să fim ca egiptenii (mai exact ca faraonii). Să fim înmormântați cu toată agoniseala. Să vezi atunci piramide-n toată țara. Eu cred că umplu un mormânt de 100 m2 cu amintiri. Păi lângă sarcofagul meu o să fie și prima mea mașină, Alfa Romeo. Ea nu ocupă mult, dar 95% din spațiul mormântului o să fie ocupat de canistrele cu benzină, carburant cât să ajung până la poarta Raiului. Asta dacă merg la consum. Dacă nu, mai fac un plin pe drum.
Ce altceva să mai am lângă mine-n drum spre Monstrul Spaghetă Zburătoare? Moțul. Evident că trebuie să iau moțul cu mine, că nu degeaba l-au tăiat. Poate găsesc și obiectele pe care le-am ales de pe tavă. Primele jucării. Nu le mai am pe toate, dar sigur mai găsesc o mașinuță din colecția personală. Restul mașinuțelor au rămas blocate-n video-ul pe care eu îl consideram garaj auto.
Carnetele de elev. Trebuie să mă laud cu notele la religie. Luate pe referate, dar totuși. Și apoi cu singurul 10 la matematică din istoria personală. De fapt, în cazul ăla am păstrat și lucrarea. Plastifiată. Înrămată. Fiecare cu „Nobelul” lui.
Ghipsurile. Au fost mai multe. Am fost un copil cu cădere. Dar sunt frumoase. Azi dacă le expun la vreun muzeu de artă primesc câteva milioane bune pe ele. Desenate cu markerul și pline de urări: „sănătate”, „ce mână beton ai!” și „o lună te chinui cu stânga…”.
Mai sunt multe de pus în mormântul meu faraonic. Tricourile preferate, blugii rupți din liceu, teneșii ăia pe care nu-i aruncam nici azi dacă nu spunea Ea că „trebuie” și că nu mă lasă să ies așa din casă.
Aș mai pune și o pungă de pufuleți d-ăia cu brânză/cașcaval de la Loto, ca-n timp să vedem care pute mai rău.
În concluzie, pentru că am scris și-n titlu, dacă eram evreu aveam și prepuțul în mormânt. Dar norocul meu că nu sunt, altfel nu mai aveam loc de nimic în piramidă…
