Locul telefonului

Când eram copil telefonul stătea pe hol. La intersecția dintre bucătărie, sufragerie și dormitoare. Îi făcuse tata un cablu mai lung ca să-l putem trage fiecare pe unde avea nevoie și să pot avea puțină intimitate când mă suna cineva să vorbim una alta. Știți ce zic… când voiau prietenii traperi să facem o combinație.

Dacă mă întrebi acum care-i numărul de telefon al apropiaților o să-ți spun că nu știu.

Abia l-am învățat pe al meu. Dar nu cred că am să uit prea curând numărul de telefon fix: 021.420.04.82. Am sunat și acum la acest număr. Cică-i „incorect”, mi-a zis o doamnă-robot. Greșit. E numărul copilăriei mele. E corect, doar că nu mai răspunde nimeni la el că nu mai e nimeni acolo, în copilărie.

Ce voiam să spun e că telefonul avea locul lui de cinste. O măsuță specială, de sticlă (în cazul nostru). Alții-și țineau telefonul fix pe o măsuță de lemn, ori într-un raft făcut cu dichis (anii 1990 fiind și ultimii când s-a mai folosit cuvântul „dichis”).

Unde-l țineai era de o importanță crucială, o treabă de design, cum e azi husa de smartphone.

Îmi aduc aminte că tata își dădea mereu ochii peste cap când suna cineva în timpul mesei de prânz, ori la cină. În continuare face asta și-mi place gestul. Dacă aude un telefon sunând în timpul mesei îți spune din prima secundă: „răspunde și spune că-l suni tu după masă”. Face asta aproape involuntar. Azi, mai mult ca-n trecut, nici dracu` nu mai respectă orele de masă ale celuilalt. Am văzut asta în câmpul muncii.

De ceva timp am început să-mi țin celularul pe hol. Îl las la cuier, pe suportul de încălțăminte.

Îl aud dacă sună, aud SMS-urile. Restul notificărilor le-am oprit de mult timp. Intru eu din când în când pe Facebook, Instagram sau WhatsApp să văd ce „arde”. Când mai trec pe hol îi mai dau telefonului un deget de atenție să văd dacă mi-a scăpat ceva.

Dacă ajută la ceva?

Pe mine da. Nu mă simt la cheremul fiecăruia și obligat să răspund instant la orice solicitare. Știu, toate-s urgente, dar din urgență-n urgență nu mai termin nici măcar o carte, nu mai fac nimic. E mereu ceva de văzut și de răspuns în telefon.

Evident că nu mă duc cu telefonul în dormitor la culcare.

Relația noastră n-a ajuns în punctul ăla. Nu-s genul care-și bagă telefonul în pat din prima viață. Poate bem o cafea împreună, poate ne mai cunoaștem. Simt că știe prea multe despre mine…

Poate devine o hipstereală treaba asta cu ținutul smartphone-ului pe hol. Cică ar ajuta.