Joker e film sau analiză socială?

Am fost să văd Joker. Înainte de toate trebuie să spun că nu sunt fan al universului DC. Batman nu mi-a plăcut niciodată (prea mult latex, prea serios, prea mulți bani și opulență). Așa că dacă nu analizez filmul prin ochii unui fan care știe personajul din benzi desenate… aia e.

 Am zis să văd filmul pe care Cristian Tudor Popescu l-a definit ca fiind „drog, otravă în imagini”.

Mi-a plăcut? Da. Foarte mult. De ce? Din foarte multe motive și sper să nu uit vreunul pentru că imediat ce l-am terminat aveam o avalanșă de idei.

În primul rând m-am uitat la Joker cum s-a uitat Jean Baudrillard la Matrix (păstrând raportul evident). Aș putea să mă hazardez și să spun că acest „Joker” este Matrix-ul anilor pe care îi trăim. Filmul ăsta nu e o înlănțuire de cadre, ci o filosofie a prezentului și un film care se joacă de-a Nostradramus.

Mi se pare extraordinar faptul că Joker este adus în actualitate.

Personajul Arthur Fleck este un om cu probleme psihice pe care societatea îl ignoră. Când îl bagă-n seamă e subiect de glume și sac de box. Orașul Gotham nu e un New York fictiv, ci o portretizare a unei ferme de furnici într-un acvariu, o lume modernă, agitată, violentă, ignorantă, spoită de succesul unora. Lumea noastră.

Arthur are probleme evidente, dar lumea e indiferentă. Arthur e femeia care acum ceva timp a omorât o tânără la metroul din București. Arthur e suma tuturor oamenilor pe lângă care trecem și care au nevoie de ajutor.

E senzațional cum filmul ăsta te face să empatizezi cu „omul rău”. Îmi aduce aminte de Theodore Kaczynski, a.k.a. Unabomber.

Arthur Fleck e clovn dar vrea să fie un comediant de stand up. Nu e o întâmplare că l-au transformat în comediant, el fiind abuzat în copilărie și fiind multe articole de specialitate despre cum majoritatea comedianților de stand up au suferit abuzuri/traume/drame în copilărie, episoade peste care n-au trecut. Rădăcina umorului este suferința umană. Unii ar spune că hazul e direct proporțional cu drama.

Unii apreciază umorul negru.

Într-o discuție cu mama lui, după ce îi spune că o să fie un comediant de succes, aceasta îi spune „nu trebuie să fii amuzant ca să ajungi comediant?”. Asta nu e doar o poantă. Asta e (o altă) definiție a stand up-ului. Cei mai buni comedianți sunt ăia care nu se chinuie să fie amuzanți. Cei mai slabi și penibili comedianți sunt tocmai ăia care vor să fie MEREU amuzanți.

Măscăricii de la mese.

Arthur devine Joker și împins de la spate de o societate care îl ironizează. Faptul că își dorește să apară la un show TV, la care fantasmează, și-și dă seama că e subiectul de bășcălie al prezentatorului și producătorului produce un declic în mintea lui. Își pierde și ultima ancoră, ultima iluzie. Dar emisiunea aia este o oglindă perfectă a show-bizz-ului modern, a entertainment-ului care transformă în divertisment suferința umană. Arthur, și experiența lui la acel show, mi-a amintit de toți prietenii comedianți care și-au dorit să rupă la iUmor și s-au trezit ridiculizați din montaj și rușinați de cum au fost portretizați.

Show-bizz.

După toate astea Joker se deconpensează (o ia randeaua) și devine un personaj răzbunător.

Nu e de mirare că producătorii au ales ca piesă-semnătură pentru acest film tocmai Frank Sinatra, „That’s life”. Versuri cinice, realitate cruntă, ambalate sub forma unui optimism visător. E piesa perfectă pe care te imaginezi spărgând capul abuzatorilor din viața ta.

Și mai e un factor extraordinar de bine portretizat în film: societatea.

În Joker vedem ceva ce mulți analiști spun c-o să se întâmple pe fondul prăpastiei între clasele sociale: se acutizează frustrarea săracilor. Când masele nu-și vor mai permite nici măcar o rată prin care să-și cumpere statut și confort mental vor defula și acolo o să fie un lider precum Joker care le va da un sens și o misiune. Ura față de bogați din „Joker” nu este o plăsmuire regizorală. E motivul pentru care unii se bucură că te duci să-ți cumperi plasme și telefoane, adică impresii de om bogat.

Și mi s-a mai părut interesantă o pastilă fină aruncată în film. Pe panoul unui cinematograf scria că rulează filmul „Zorro, The Gay Blade”, comedie din anii 80. N-am putut să nu interpretez pastila asta ca fiind un mesaj fin despre eroi și sexualitatea modernă. Poate că supra-analizez. Poate.

Oricum, filmul trebuie văzut. Și apoi revăzut.

One Response

  1. Si eu am fost la filmul asta saptamana trecuta. Poate pare cliseic dar in primele 20 de minute nu puteam sa ma opresc din plans. De ce ? Pentru ca stiu cum e sa fii calcat in picioare, sa suferi de o o depresie crunta si „psihologul” sa te foloseasca ca pe un cobai sau doar sa umple acolo niste ore sa ia apoi un salariu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Texte pe mail: