Numele meu este anxietate și am George Bonea.

Fotbalul românesc și covoarele

Poate n-o să pară din aceeași poveste, dar pentru mine corelația dintre numărul de covoare pe care românii le au în casă și calitatea fotbalului autohton este evidentă. 

Comparativ cu generația părinților noștri, cam câte covoare ai în casă acum? Și nu mă refer la peticul acela micuț de material pe care l-ai cumpărat/comandat ca să-l așezi șui într-o parte din dormitor/sufragerie/hol. Covor covor! Niște metri pătrați buni de material întins astfel încât să acopere mare parte (dacă nu chiar toată) suprafața podelei unei încăperi. 

Copilăria mea a însemnat covor peste tot.

Aveam covor în dormitor (care târziu s-a metamorfozat în mochetă), covor pe hol, covor în camera părinților, și cel mai bun și frumos covor era rezervat sufrageriei, o nebunie de o simetrie fascinantă.

Și legătura cu fotbalul?”

Cred că ultima dată când am auzit sunetul ăla strident, sacadat și înfundat a fost acum vreo 10-15 ani când locuiam la Ploiești. Bum…. bum… bum… Era un vecin din cartier care bătea covorul pe bara dintre blocuri. M-am uitat minute bune la el pentru că era o imagine exotică chiar și pentru acei ani. Omul era echipat corespunzător, avea chiar și un „bătător” corespunzător, bucata aia de plastic colorată neon și cu paleta gândită astfel încât să permită acoperirea unei suprafețe mai mari și distribuirea puterii cât mai uniform în îndepărtarea prafului. 

Precum un tăietor de lemne urban, bătutul covoarelor era o treabă „de bărbat adevărat” care necesitate forță, tehnică, dedicare, strategie. Nu băteai covorul oricum, trebuia să dai în el într-un anumit fel. Am auzit chiar și „uite, Popeasca! N-are și ea un bărbat să-i bată covorul, o face singură”. Pentru alții bătutul covorului era un freelance.

Dar legătura dintre fotbal și covoare e sub: bara de bătut covoare. 

Copilăria mea (la bloc) a gravitat în proporție de 90% în jurul „porților” din metal care, de fapt, erau pentru a bate covoarele. În spatele blocului aveam trei astfel de porți pe care le foloseam în funcție de joc: la scara din dreapta era bună pentru „La Mălai” și „21”. La scara A mergea doar pentru „Centrica”, iar la scara lui Măzărică (unde nu puteau juca prea mult pentru că-ți arunca ăla cu borcane de murături în cap, deranjat de zgomotul copiilor) era cea mai bună poartă, perfectă pentru toate cele de mai sus, și mereu la umbră.

Poarta aia însemna că în fiecare zi încercam cu toții să lovim bara de sus (primul care o făcea alegea oamenii din echipă), să dăm gol cu bara (de sus), ori să țintim vinclul (gol la vinclu „se punea” 3 goluri).

Mă uitam zilele trecute la niște fotbal românesc actual și apoi am căutat pe internet niște partide Rapid-Dinamo-Craiova-Steaua din anii 80-90. Nu știu dacă s-a făcut o statistică, dar ochiometric, în trecut se trăgea mai des de la distanță și se marcau mai multe goluri din afara careului. Mai multe „torpile”/„bombe”/„ghiulele”. În ciuda faptului că în poarta copilărie stătea mereu unul care se plângea că se trage „cu șpițu’” și dacă se continuă așa el nu mai stă.

E clar?

Dispariția covorului din casă a însemnat și dispariția porților de fotbal din cartiere. Cei care mai au covoare mari folosesc aspiratoare puternice, ori îl duc la Curățătorie din când în când. Nu l-ar bate. Și nici n-au unde. 

Când eram adolescent a fost un eveniment când s-au scos barele de bătut covoare. Copiii s-au opus. Îmi aduc aminte că ne-am mobilizat încercând să ne convingem părinții să discute între ei și cu muncitorii care reabilitau zona, să insiste să le păstreze, dar cei mai mulți dintre adulți au spus că-i mai bine, „nu mai stau golanii să bată mingea toată ziua”. Deranja că mingea lovea mașinile, ori vreo tablă din spatele porții pe care adulții vremurilor alea nu erau în stare s-o acopere cu ceva să nu mai duduie. Au preferat să taie sursa „problemei”. Cam de pe atunci nu s-a mai ieșit nici afară. Cam de pe atunci au început să se plângă și părinții că nu se mai iese afară. 

Uite că s-a rezolvat, „golanii” s-au convertit la ceva mai intelectual, abandonând cariera sportiv amatoricească prin care încercau mereu să dea goluri pe care azi doar Messi le mai reușește cu atâta ușurință.

Pentru mine datele sunt clare.

Calitatea fotbalului românesc a scăzut cu încă X% în momentul în care s-au scos barele de bătut covoare (a.k.a. porțile de fotbal). Estimez c-o să mai vedem goluri multe și superbe în prima ligă când o să le punem la loc. 

Până atunci, copii, aveți grijă să nu loviți mașinile. 

2 răspunsuri

  1. Sunt de acord cu tine, dar faptul că nu mai vedem goluri din afara careului sau chiar de la o distanță mai mare se cauzează fotbalului modern, chestia asta se întâmpla peste tot în lume, nu doar la noi în țară.

  2. Eram campioni, aveam același nr pe tricou 10 eram și pe bataie pentru nr 10 ajungeam până la plâns cu muci. Tricouri scrise nr 10 suflate cu singmaron cu „aparatul” mamei cu lac de păr. Dacă o mașină cu nr mic (1-BH-228 milițan sau securist) era lângă „poartă ” ziua nu era fotbal, eram pe râu (Crișul Repede) la vânătoare de broaște sau vietăți, aveam arme ( praștii, tubermane), schimbări de mașini Matchbox, reviste Pif, Rahan. Asta era viață, copilărie, bătaie acasă părinți vs copii. Acum niciodată va fi copilărie. Asta e..

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Nu mai bine te abonezi și-ți trimit eu un newsletter frumos din când în când? O să-ți placă.
Nu mai bine te abonezi și-ți trimit eu un newsletter frumos din când în când? O să-ți placă.