S-a mai dus o ediție de Astra Film. Asta e, nimeni nu-i perfect – festivalul nu ține mai mult de 7 zile (încă). Totuși, ochiometric, parcă au fost mai mulți oameni anul acesta, comparativ cu celelalte două ediții la care am participat. Dacă în timpul săptămânii e mai aerisită atmosfera, de vineri seară se înghesuie lumea la filme.
Oricum, 150 lei abonamentul pentru o săptămână de filme minunate mi se pare cel mai mare și frumos chilipir pe care ai putea să-l găsești în România.
Dacă n-ați apucat să ajungeți la Sibiu, ori n-ați văzut tot ce era în program, mai aveți timp până pe 30 octombrie. Online. Detalii pe site.
Dar… ce am văzut și câteva scurte impresii:
- Lumina cade vertical – nu știu dacă vă mai amintiți de entuziasmul pe care l-am avut când în cel mai recent film „Spider-Man” s-a pus problema că fiecare anti-erou a fost, cândva, o victimă. Cam asta scoate la lumină și acest documentar. Un om care recunoaște că este un abuzator își deschide ușa și își spune trecutul. Fiecare e dator să-și dea seama dacă trauma din copilărie poate să nască un monstru.
- Iubirea nu e o portocală – pentru mine ăsta este documentarul anului la Astra. Toate au fost minunate, dar ăsta are o valoare socio-emoțională aparte pentru România. E singurul documentar în care imaginea subiectului lipsește: mama plecată la muncă în Străinezia.
Practic, e un documentar compus din filmările făcute de copiii rămași acasă în timp ce mama era la muncă în Italia. Corespondența video dintre copii și mamă. Vorbim de anii 90-2000. Republica Moldova.
Mi s-a părut într-un mare fel cadrul când copilul îi spune mamei, pe cameră, că îi e dor de ea – să vină acasă, și tatăl care o ținea pe după umeri o corecta: să nu vină încă, să mai muncească puțin și apoi să vină.
Să mai trimită portocale, paste din Italia și bani pentru construirea casei.
Fascinanta relație dintre mama plecată la muncă și copil + tată rămas acasă.
- Dragoste tăcută – Polonia. Doi frați își pierd părinții, iar sora mai mare trebuie să-l înfieze pe fratele minor. Doar că ea are o relație cu o altă femeie. Și Polonia nu e chiar un Rai al comunității LGBT+. Cu toate astea, sunt o familie normală și fericită.
- Sacru și profan în bucătărie – în contextul în care s-a tot discutat despre ritualuri „barbare”/„stupide” la moaște, poate ar ajuta un documentar despre ritualuri sacre în Taiwan, într-o familie unde spiritualitatea îți spune numerele la Loto, ce legume să plantezi și cum o să fie agricultura. Poate așa ne mai relaxăm discursul anti-„barbari” care merg la Parascheva.
- Gâlceava ateului cu lumea – ăsta nu e documentar. Adică e, dar în același timp este și un film absolut savuros. Pur și simplu îl poți pune în cinematografe și dacă nu le spui oamenilor că-i documentar ar putea trece drept „film de comedie” cu o tehnică de filmare aparte. Nu-mi aduc aminte de ceva similar ca tehnică și mesaj.
Un tată ateu (autor publicat care a scris exclusiv anti-biserică) e dus de fiul lui (foarte religios) într-o călătorie spirituală. Se ajunge la niște situații atât de surprinzătoare încât nici dacă voiai să-ți imaginezi nu ieșea așa.
- De ce mă cheamă Nora, când cerul meu e senin – până acum n-am citit nimic de Nora Iuga. Și nici nu bag mâna în foc că e stilul meu de autoare (iar eu cu poezia n-am o relație prea apropiată). Dar filmul despre ea e pur și simplu frumos și femeia are o energie incredibilă.
- Vizita zeiței Fortuna – o familie săracă și cu probleme din Ungaria câștigă la Loto vreo 2 milioane de euro. Vă dați seama ce urmează. Recomand documentarul ăsta tuturor celor care joacă la Loto și cred că știu ce să facă cu banii.
- Manifest – am mai fost la documentare la care s-a plâns în sală, dar parcă plânsul a fost o descătușare, o eliberare. Când s-a terminat „Manifest” s-a golit sala într-o liniște atât de apăsătoare încât mi s-a părut că e foarte greu de recomandat un astfel de documentar. Ar merita să-l vadă copiii (de liceu), dar sunt și niște scene brutale. Totuși, asta e realitatea unor școli din Rusia. Și poate e bine să știm de ea.
- Vântul schimbării – parcă-i o comedie românească. Una bună. Frumos filmat, frumoase personaje. Niște bătrâni nostalgici după epoca lui Stalin, din Gori (Georgia – orașul în care s-a născut Stalin), porniți să-l repună pe liderul comunist pe soclul „pe care îl merită”. E tragi-comic să vezi luptele politice dintre o mână de staliniști de peste 55 de ani.
- Amar – nu-i de mirare că e unul dintre cele mai lăudate filme de anul acesta (și premiat). Ăsta era un documentar pe care trebuia să-l vadă și jurnaliștii din țară (cei de pe la televiziunile de știri), ca mai apoi să-l transforme în material de presă și să învețe și ei cum se fac și se dau știrile despre anumite categorii sociale. Din păcate cred că aspectul ăsta o să lipsească cu desăvârșire, lucru care subliniază ce tot spun despre jurnalismul românesc (e analfabet).
Cu toate astea, Amar este senzațional și trebuie văzut dacă vrem să înțelegem ceva din lumea hoților de buzunare. Dacă ai impresia că documentarul ăsta nu e „stilul tău” poți să-ți imaginezi că a făcut Recorder o anchetă d-aia cool, virală. Am văzut că uneori asta funcționează…
- La început a fost minciuna – nu știam prea multe despre Maroc înainte de acest documentar, nu s-a făcut prea multă lumină nici după, dar cum spuneam mai sus: dacă vrei să-ți lărgești orizontul de bizarerii culturale și religioase (ca să nu mai dai cu pietre în ținte locale) poate ta ajută și documentarul ăsta.
Mențiune: pe cele de mai jos le-am văzut la TIFF și le recomand cu la fel de multă căldură (adică insistență):
Ce am ratat și mai am timp până pe 30 octombrie să văd online:
- 20 de zile în Mariupol
- Dulcele sărut al pământului
- Doar aici ne putem iubi
- Pâinea noastră cea de toate zilele
- În cancelarie
Ne vedem la următoarea ediție de Astra Film. Până atunci, bucureșteni, vedeți că pe 8 noiembrie începe „UrbanEye Film Festival”, dedicat filmelor cu și despre urbanism. Recomand tuturor celor care vor să înțeleagă satul în care trăiesc.
