De ce nu ne place opinia lui Papahagi despre Facebook?

Un vechi prieten are o vorbă care-mi place senzațional de mult (nu știu dacă-i a lui, dar de la el o știu): „chiar și un ceas defect arată ora bine de două ori pe zi”.

Adrian Papahagi este un eseist și politician român. Astăzi el este „ceasul”, cu toate că eu nu-mi permit să spun că Papahagi e „defect”. Așa e metafora, mergeți mai departe.

Pe (foarte) scurt despre Papahagi: a înființat PMP împreună cu alții (deci îl poți ștampila ca fiind „băsist”), e o voce tare a ortodoxismului (și tot ce reprezintă el) și în principal n-am nici măcar un punct în comun cu el. Cred că până de curând n-am fost de acord cu absolut nimic din ce a zis.

Dar…

Am văzut pe felia mea de Facebook destui oameni (pe care îi urmăresc și îi apreciez) supărați/bășcălioși la adresa unei postări făcute de Papahagi. Postarea zicea cam așa:

În ultima perioadă, să tot fie 4-5 ani, oamenii au dezvoltat un stil ciudat de a lectura opinii online. Să fie pe fondul vitezei în care trăim, această constantă fugă de și către informații, ori ne-am virusat de relele rețelelor sociale, dar citim în keywords/cuvinte cheie.

De multe ori am senzația că o postare nu e rumegată complet, citită de mai multe ori și analizată înainte de a se da un verdict. Se „citește”, dar de fapt se „caută” cuvinte cheie care să confirme niște convingeri.

De exemplu: dacă nu-ți place Papahagi (și ai motive cu duiumul) creierul o să citească cuvinte care-ți vor reconfirma punctele de vedere, iar în mintea ta intonația va ține pasul cu credința personală. Așa că o să vezi doar „eu îmbogățesc Facebook”, „ideologia <<progresistă>>”, „voi apăra mereu Adevărul lui Hristos” ș.a.m.d.. Dacă și bula îți cântă în strună înseamnă că ai înțeles ce trebuie și poți încheia ziua fericit.

Dar…

Papahagi spune așa:

„O revoltătoare cenzură mi-a interzis să public (…) pentru <<crime>> nespecificate, fără posibilitate de apel”.

Doar cine n-a fost vreodată blocat pe Facebook nu știe ce înseamnă asta. Suprasemnatul a stat în 2019 vreo trei luni jumate pe bară. De ce? Pentru glume ironice la adresa unor categorii sociale. Glume care, ce să vezi, de fapt erau pro-cauzele pe care Facebook vrea să le protejeze. Erau glume ironice despre Marșul Gay prin care potențam ridicolul homofobilor. Unii au râs (inclusiv prieteni gay de pe Facebook). Alții (probabil heterosexuali care știu ei mai bine cum „nu se glumește despre homosexualitate”) s-au vexat, au dat report, roboțelul Facebook a citit cuvintele cheie interzise și a  hotărât că nu-s un cetățean model, nu merită să postez.

Ai cu cine să discuți de la Facebook? Nu. Am înțeles că Lorena Lupu a reușit performanța de a i se anula un block, dar eu am încercat de n ori și n-am reușit. Și mai știu oameni care n-au avut succes.

Acum nu știu dacă Papahagi a postat pe Facebook poze cu femei bătute, animale chinuite, ori a instigat la lupte de stradă de au trebuit să-l blocheze o lună la cererea audienței. Tind să cred că doar și-a spus părerea, considerată toxică de unii.

„Facebook a crescut și prosperă fiindcă oameni ca mine produc zilnic un conținut original.”

Am văzut că unii au râs de aroganța lui Papahagi de a spune că el „crește” și „îmbogățește” Facebook-ul. Dar… așa e. El, eu, tu, toată lumea care postează pe Facebook întreține măgăoaia asta.  Nimeni n-ar sta la bâlciul ăsta dacă n-am posta opinii, n-am da 1* bodegilor fancy, nu și-ar poza nimeni pisica și Cerasela n-ar ține morțiș să ne arate zilnic faptul că are față și cifoză.

„Am hrănit un monstru care poate oricând suprima vocea perfect decentă a unui intelectual relevant.”

Adevărul e că Facebook a devenit monstruos. Cel mai puternic resimt asta conservatorii, dar cum amenințam și acum ceva timp într-o altă postare de blog, o să vină și rândul fanilor liberalismului care în straturi bine conturate vor ajunge pe lista neagră a rețelelor sociale.

Parafrazând din Kazi Ploae („limita durerii, cred că e o durere mai mare”) putem spune că liberalismul își depășește constant limitele în perioada asta.

Și da, Papahagi e de o modestie senzațională spunând singur despre el că-i un „intelectual relevant”.

Restul opiniei lui Papahagi e despre revolta „neo-stângistă” care bagă pumnul în gură celor care nu se aliniază și gândesc altfel. Ok, poate nu ne place cum pune Papahagi problema, dar deja sunt prea multe voci care condamnă modul în care unii (e ok să le spunem stângiști?) aleg să-și prezinte punctul de vedere. Violent, cenzurând, blocând.

Sunt în asentiment cu o parte din cele prezentate de Papahagi pentru simplul fapt că până și eu m-am trezit zilele trecute luat la rost pe Facebook de apropiați ideologic pentru o lectură făcută în cuvinte cheie pe pagina mea de Zuckerville. Pentru că nu ne-am înțeles asupra unei probleme m-am trezit cu postări pro-gay/anti-rasism raportate la Facebook și șterse. Raportate de oameni care sunt pro-gay/anti-rasism.

Știu, sună ciudat și aiurea, dar s-au gândit că așa-mi pot închide pagina și că Facebook n-o să înțeleagă tema postării mele ci o să facă legătură între numărul de raportări (mare în timp scurt) și cuvintele cheie.

Poate că Papahagi pare exagerat, dar dacă vreți să mai vedeți mo(n)stre de „progresism rațional”/„ghilotină stângistă” vă invit pe pagina mea de autor de pe Goodreads. E distractiv.

Altfel spus, cred că trăim o epocă atât de imbecilă încât doar pentru că nu ne place o persoană ajungem să fim anti-orice spune aceasta, chit că uneori e adevărat. Unii sunt atât de înverșunați împotriva cuiva încât ar spune opusul doar pentru a nu avea un punct în comun cu inamicul. Dacă Papahagi ar scrie, ca un „intelectual relevant”, că nu e ok să bați copiii, sigur se găsește un opozant (care în mod normal crede același lucru) să spună „dacă Papahagi spune că nu e ok să-i batem pe copii eu cred opusul pentru că #PuieMapahagi”.

Aici suntem.