Cine a botezat mâncarea?

Una dintre cele mai interesante cărți citite anul acesta a fost „Dacopatia” de Dan Alexe. Am râs și m-am minunat la fiecare pagină.

A fost foarte interesant să aflu că singurul lucru cu adevărat românesc în toată gastronomia românească este mujdeiul de usturoi. Se pare că doar noi îl facem așa, cu apă. Semn de sărăcie? Simplitate? Cine știe, dar toate astea mi-au stârnit apetitul și am început să-mi pun mai multe întrebări vis-à-vis de mâncare. Cine a botezat anumite dish-uri românești?

Poale-n brâu?

Nu și-a pus nimeni problema cum a apărut acest nume? E ceva cvasi-erotic aici, doar vorbim de tradiționala mișcare de ridicare a veșmântului în poală pentru a scoate la lumină una bucată gogoașă dulce cu scorțișoară și… brânză? Mna, îmi imaginez că-i fel de mâncare vechi, de când nu eram prieteni cu igiena. Nu că astăzi excelăm.

Fantastic modul în care am reușit să pângăresc desertul preferat al unora. Să continuăm.

Zacusca?

Aici e naming strain, de la Mama Rusia. Zakuski e numele original și conform internetului acest fel de mâncare se servește la petreceri, banchete și alte momente de bucurie și sărbătoare. Evident cu un pahar de vodcă aproape. Pahar pe care, fiind ruși, îl asezonează cu un alt pahar de vodcă și un alt pahar și un alt pahar… Nu știu cum a devenit zacusca sinonimă cu CFR = pachet de la mămuca, dar să fie primită că tare bună e și ține de foame.

Să vezi petreceri în Fratelli și Labaggio cu zacuscă pe pâine.

Fudulii?

Cred că se trage de la prea multă pudibonderie. N-am fost niciodată un popor curajos verbal. Unde mai pui că dacă vreunui domnitor îi plăceau aceste „chips-uri” tradiționale era greu să spui: „Măria ta, Mihai Mare Voievod Viteaz, să vă mai aduc o căldare de coițe? Cu sare sau barbeque?”.

Cozonac cu rahat?

Cozonacul n-are nici măcar o vină, dar cu lokum­-ul ce ați avut? Lokum fiind numele turcesc al rahatului dulce și colorat? Cum s-a ajuns la o asemenea alăturare rușinoasă pentru un produs atât de bun? Conform istoricilor, totul a pornit de la întâlnirea dintre Mircea cel Bătrân și Baiazid:

„– Tu ești Mircea?

• Da împărate.
• Vrei niște lokum?
• Ce rahat e asta?!”

Baiazid s-a supărat și știți ce a urmat. 5-600 de ani de războaie cu otomanii, de la un pătrat dulce și roz.

Dar hai să lăsăm bucătăria neaoșă și să ne uităm și la alte popoare. Eu sunt un fan al mâncărurilor asiatice și mă fascinează imaginația chinezilor când vine vorba de mâncare.

Furnici în copac?

Ai crede că te trezești cu vreo lighioană în farfurie, dar chinezii sunt mai poetici. „Furnicile” sunt bucățele mici și picante de carne. Te așteptai la asta? Cine știe, poate că-n China chiar sunt mici furnici din carne picantă care își fac mușuroaie și cară chestii de zeci de ori mai grele.

Pachețele de primăvară?

Prima data am crezut că sunt chestile alea de le fac eu pe abdomen primăvara după 10 flotări: pachețele de mușchi, a.k.a. de primăvară. De fapt sunt ca niște mici plăcințele cu morcovi, carne tocată, ceapă, spaghete de soia, varză.

Urechile de lemn?

Ureche de lemn e când te strigă iubita să duci gunoiul, pentru a mia oară, și tu te faci că n-auzi. Eu așa credeam. Apoi când am înțeles că-s comestibile m-am gândit că se enervează femeia pe tine și te face tocăniță. Greșit. Urechile de lemn sunt ciupercile. Joac-o p-asta metafizic!

Acum că te-am scos din ceața gastronomică româno-chineză trebuie să-ți spun că am fost provocat de cei de la Wu Xing.

E mai dificil decât credeți: să bag cât mai multe obiecte într-o cutie de mâncare chinezească. În 60 de secunde. Folosind bețișoarele de lemn. O să vedeți filmarea în câteva zile la #RecenziilaChestii.

Până atunci o să mă antrenez. O s-o sun pe bunica mea, că ea știa cu andrelele, poate mă învață să croșetez un fular din spaghete chinezești.

Hai că dacă-mi iese asta îmi tatuez pe mână „Grasu XXS” în chinezește.