Internetul, pe lângă pisici, decoltee și citate einsteiniene, are și foarte multe cauze sociale. Nu trece o zi fără să ți se ceară bani sau un share pentru o cauză. Cum? Nu le mai remarci? Tocmai asta e drama. Nu se mai vede pădurea de copaci.
Sunt prea multe solicitări de donații așa că internetul a devenit o călătorie zilnică pe un drum de care te-ai plictisit și nu te mai uiți la peisaj. Peisaj compus din suferința semenilor.
De când cu donatul aniversării n-ai cum să nu te simți în fiecare zi și să nu bagi mâna-n portofelul digital. Ori că-ți este băgată mâna-n cont, psihotronic (depinde cine face campania de strângere de fonduri și cât de abil e în a te convinge).
Ocazional mi se cere să dau share pe Facebook câte unui caz. Pe considerentul „pe tine te urmăresc oameni” sau „tu ai suflet bun” (șantaj emoțional care pleacă de la o premisă naivă).
Dacă aș posta pe Facebook mesajul social al fiecărui solicitant nu cred că aș mai putea posta altceva. Și problema nu e că nu-mi pun eu „prețioasele” poante și postări, dar cât succes poate avea un agregator de suferință umană? Câtă relevanță poate avea o înghesuială de cereri de bani pentru o multitudine de drame (toate regretabile și demne de o salvare)?
Mi-am pus întrebarea asta zilele trecute când într-o singură zi (așa s-a nimerit) am fost rugat de 3 persoane diferite să pun pe Facebook 3 cauze umanitare diferite. Toate trei fiind despre probleme grave de sănătate. M-am blocat. Am simțit că sunt pus în postura unui juriu de show de talente care dă premiul cel mare celei mai dramatice povești. Evident, puteam posta toate cele 3 probleme, dar nu mi-am propus niciodată să-mi transform viața online într-o perpetuă reiterare a suferinței umane.
Îmi dau seama că-n fața unei boli, cel mai probabil, n-aș mai judeca așa.
Dacă cineva apropiat ar avea nevoie de bani aș posta și pe Google+. Dar discuția nu e despre cum nu vreau eu (sau alții) să se transforme într-un panou stradal de drame (și implicit să ajute cum vor spune unii), ci despre cât bine mai face o campanie socială pe net, în contextul în care Facebook a compilat aproape tot ce înseamnă suferință umană și majoritatea solicitărilor nu-s gândite de specialiști în comunicare (ăia care să te facă să plângi pe tastatură), ci oameni disperați.
Poate că e un moment bun, fiind luni, să reflectăm puțin asupra faptului că viața unora a ajuns să atârne de un show de talente, ori un share pe Facebook.
Un răspuns
E dilema anului. E chinuitor să faci pe arbitrul în chestiuni tragice. Un pic de detașare nu ar însemna că nu ești uman. De pildă ce ar face medicul sau pompierul dacă ar empatia cu toate victimele sorții care le ies în cale ?