Dacă ne-am ocupa timpul cu puțină cercetare am afla că lumea, de la inventarea graiului, s-a plâns că unii sau alții nu vorbesc „cum trebuie”. Toți cei care n-au avut șansa să învețe la școală o lingua franca pe post de limbă maternă au suferit drama faptului că li se alterează sângele lingvistic.
„Alfabetul de tranziție” de Ștefan Cazimir este o foarte bună carte despre cum boomerii de la 1830-1860 se plângeau că tinerii nu mai vorbesc, nu se mai îmbracă și nici nu se mai poartă cum trebuiește. Că-i strică prostiile din Vest (unde se duceau să învețe trimiși de părinți și de unde se întorceau cu total alte idei decât alea pe care le-au lăsat acasă – hm… sună cunoscut…).
În timpul vieții mele am surprins două râci când a venit vorba de limbaj:
- Răzbelul contra maneliștilor agramați, confruntare în care apărători ai purității lingvistice precum Găinușă&alții au ținut piept „invaziei” de greșeli gramaticale cu glume și apropouri rasiste (totul cu un „h” puternic la începutul fiecărui cuvânt), pornind mai degrabă de la ceea ce Walter Lippmann numea „stereotipuri”, instrumente prin care presa manipulatoare/manipulată încerca să inducă faptul că X grup e prost/incult/rău;
- Răzbelul contra englezismelor, aici Cei Răi fiind deopotrivă copiii, corporatiștii, „ceilalți” care nu mai vorbesc româna noastră strămoșească.
Despre englezismelor celor mici n-am ce să spun.
Puya&alții fac o treabă foarte bună (și o afacere) din a se plânge de copilăria care nu mai e cum a fost (și trebuie să fie). Știu sigur că al meu copil și prietenii lui vor vorbi engleză de parcă-s crescuți în vreun cartier englezesc, nu românesc, și asta fără să facă meditații și cursuri speciale. Vor consuma atât de mult conținut în engleză încât e imposibil să nu știe mai bine față de generația care a crescut cu „Vaca și puiul”.
Dacă cineva crede că e greșit ca un copil să știe limbi străine e clar că nu-și vede bagajul genetic mai departe de propriul sat.
De ceva timp văd pe Facebook că se viralizează un tip de umor care nu-i nou, e doar nou reîmprospătat, acela în care se râde de românii care nu folosesc alternativa românească la cuvintele englezești. Că spun „job” la „slujbă”, „smart” la obiectele „inteligente” ș.a.m.d.. Știu glumele astea, le făceam și eu când consideram că așa îmi gonesc porumbei (și implicit găinații lor) de pe propria statuie intelectuală la care contribuiam cu niște punch down comedy (fenomen despre care am scris mai detaliat aici).
Ce e interesant la miștoul lingvistic pe seama englezismelor din zona corporatistă („job”, „coach”, „wireless”, „screenshot”, „smart” ș.a.m.d.) e că e și nu e neapărat punch down comedy. Dai și nu dai într-o categorie socială aflată socio-economic sub tine. Dar tot te simți bine dacă ești dintre aceia care vorbesc limba română de parcă stau în brațe cu Pruteanu care ține în brațe DEX-ul. E un punch down intelectual, scrobit, infatuat, fudul, mândru, trufaș, semeț, țanțoș, vanitos. Englezește puteam spune „show off”.
Tipul ăsta de bășcălie pune ținta glumei între ciocan și nicovală. Chit că vorbim de corporatistul care spune „am un meeting cu colegii” (nu o „întâlnire”, „ședință”, „adunare”, „corp constituit”, „dezbatere”, „întrunire” ș.a.m.d.), ori plebeul non-corporatist care zice „mi-am cumpărat cel mai nou smartphone” (nu „telefon inteligent”, „telefon sagace”, „telefon astuțios”, „telefon perspicace” ș.a.m.d.), a lua la perpulis pe cineva din acest motiv denotă o slabă înțelegere a contextului social. A nu înțelege eticheta socială de limbaj, și a pretinde o fanfaronadă lingvistică („smartwatch” = „ceas dezghețat”?) e… cringe („stânjenitor”, „jenant”, „incomod”, „neplăcut”, „stingher”).
Unul dintre cei mai mari filozofi contemporani, Radu Isac, spunea că scopul limbajului e să ne facem înțeleși și pentru asta limbajul trebuie să fie ușor de folosit. Nu ajută pe nimeni o babilonie lingvistică ținută în chingi cu manuale rigide. „Ghivetă” sau „chiuvetă”, „căpșuni” sau „căpșune”, important e că dispunem de capacitatea de a înțelege care e subiectul limbajului și putem să ne înțelegem între noi.
Că nu vorbim poloneză aici, să scriem „măr”, pronunțăm „șaibă” și să însemne „curcubeu”. Nu pot să-mi imaginez durerea pe care o simt cei care disprețuiesc gândul că am putea ajunge cândva să vorbim cu toții esperanto și să nu ne mai pierdem în pretenții locale.
O mare problemă a multora este că se simplifică limbajul și că un limbaj prea simplist o să ducă la nenorocirea speciei. Nu știm. E prea devreme să ne pronunțăm dacă utiliarea unui cuvânt în locul a 14 ne va afecta, ori ne va ajuta să dezvoltăm alte capacități pentru că trebuie să fim capabili să decriptăm acel singur cuvânt în 14 ipostaze, în loc să avem 14 cuvinte care practic sunt același lucru, dar eticheta ne obligă să folosim cu șublerul ce, cum și unde trebuie. Altfel ești un incult (despre incultură cu altă ocazie). Sunt triburi care indică lucruril folosind doar punctele cardinale, simplu elegant, ceea ce îi face să fie mai buni la orientare în spațiu. Poate că ne-am pierdut orientarea când am început să fim prea vorbăreți.
Asta e și o bubă a lumii academice: de cele mai multe ori își expune realizările într-un limbaj atât de rigid și complicat încât lumea nu poate înțelege descoperirea, deci așa și prin urmare nu o poate lua în considerare. Mai degrabă o să creadă pseudo-știința prezentată ca la mintea cocoșului. Măcar abstractul de s-ar scrie pe limba bunicii și am avea mai puțini bunici care târâie analfabetismul științific după ei.
Dar revin la poate cel mai important aspect al limbajului: nevoia de a rămâne la curent cu contemporanul.
Dacă nu vorbești cum vorbește toată lumea ești un ciudat. Nu poți utiliza limba ca-n alte timpuri, e weird („ciudat”, „straniu”, „bizar”, „ieșit din comun”, „nepotrivit”). E ca și cum te-ai îmbrăca în zilele noastre ca al 1900, cu joben și monoclu. E dismorfie de epocă.
Limba este folosită ca un pașaport de intrare în anumite grupuri. O carte de vizită, gen știi wtf?! În lumea și cultura corporate e un cost prea mare pe care riști să-l plătești dacă în loc să spui că-ți trebuie un document „ASAP” îl soliciți „nemijlocit”, „de îndată”, „neîntârziat”. În primul rând „ASAP” are doar patru litere, cu mult mai scurt decât orice altă variantă românească, și știm cu toții ce valoare are productivitatea corporatistă când reușești să câștigi timp. Un corporatist care câștigă timp scriind scurt, încălzind repede prânzul la microunde, mâncând on the go, este un real câștig pentru companie, un productiv care merită laudă, urale, o nouă funcție pe ecuson. David Graeber putea explica mai bine.
De fapt, aici e problema mea cu acești hazoși. Că dau bobârnace unora care nu au neapărat o opțiune. Că nu utilizatorul limbajului setează limbajul. Ăștia care cred că un corporatist nu trebuie să vorbească cu englezisme vor rămâne surprinși să afle de eticheta vestimentară nescrisă în corporație (mai ales a femeilor).
Mass-media. Publicitatea. Diriguitorii limbii (ăia academici) care nu se preocupă ca limba să țină pasul cu epoca și celelalte limbi. Astea influențează limba (mai ales când vine vorba de importuri). O țară care nu inovează, nu cercetează, n-o să producă limbaj specializat. Folosim englezisme (și cândva franțuzisme) pentru că sunt limbi în care se inovează, se creează. Când România o să bage îndeajuns de mulți bani în cercetare o să vorbească alții cu românisme.
Da chiar, care-i cuvântul românesc pentru hygge? Și de ce nu-l folosesc danezii pe cel românesc?
În concluzie, limba e folosită de oameni în funcție de grupul la care tânjesc, la care au aderat, în funcție de nevoi. Iar ăia care nu știu cel puțin 15 sinonime pentru fiecare cuvânt românesc/englezesc sunt rezultatul atât de multor variabile încât să-i tragi la răspundere e cam… lame („plicticos”, „stângaci”, „penibil”, „nesuferit”).
