Ronaldo face o nasoală financiară, riscă o pedeapsă (sub o formă sau alta), se supără, spune că pleacă de la Real Madrid, părăsește Spania, fuge de pe Terra. Oamenii spun că așa ceva nu e normal, „e Ronaldo, totuși” și mulți încep să-l susțină.
Ronaldo nu-i un caz singular.
Messi. Michael Jackson. Până și Bill Cosby. Oricât de mult rău ar produce, întotdeauna se găsește cineva care să spună „da boss, dar și câtă fericire a produs?”.
La fel s-a întâmplat și-n România cu Tudor Gheorghe, care la ultimele alegeri prezidențiale îl gâdila pe Ponta la părul de pe burtă cum n-a zdrăngănit niciodată la cobză.
Da, știu, „e Tudor Gheorghe”, un artist, un cântăreț foarte bun, dar asta nu-l transformă într-o persoană extraordinară. La fel și-n cazul lui Gică Popescu. Un fotbalist grozav, dar asta nu-l scapă de faptul că s-a băgat în afaceri cu băieții răi.
Și că vine vorba de „băieți răi”, ați remarcat cea mai vizibilă dovadă de iubire emoțională din România? Arestarea lui Gigi Becali. Tot s-au găsit unii – n-o să discutăm condiția lor socio-intelectualo-economică – să-i sară în apărare. „A făcut biserici, a dat curent, e om bun”.
Încerc să-mi dau seama de la ce nivel de vedetă poți face Carmageddon pe străzi, să furi, să înșeli statul, ori oamenii. Cât de vedetă să fiu ca să le fac pe toate cele?
Da, Ronaldo aduce oamenii la stadion, vinde tricouri cât să îmbraci toți românii în culorile Real Madrid, dar o infracțiune e o infracțiune, indiferent că ești vedetă, politician, șefu` la bani.
