Numele meu este anxietate și am George Bonea.

Ursul moare, lumea plânge, planeta tot se distruge

Am așteptat să se usuce și ultima lacrimă vărsate de cel mai emotiv ecologist. N-am vrut să supăr pe nimeni înainte să declar în scris că o mare parte din populație suferă de o ipocrizie nevinovată.

De ce „nevinovată”?

Pentru că suntem ființe raționale, oameni, și avem în noi o fărâmă emoțională care ne provoacă acel tremur al bărbiei și ochi umezi când auzim că un biet ursuleț a fost împușcat cu sânge rece. Nevinovăția asta ne păstrează, încă, în această aparentă liniște și pace. Fără ea este evident că ne-am sparge capetele pentru coji de pâine.

De ce „ipocrizie”?

Că un ursuleț moare împușcat într-un oraș european, civilizat, fostă capital culturală ș.a.m.d., e urât. Nu e tragic, nu e deplorabil, e doar urât. Cred că Sibiul suferă la mult mai multe capitole, chestiuni care-s cu adevărat tragice și deplorabile. Moartea ursului e urâtă și putem face un exercițiu de empatie cu prostia celor care s-au coalizat în a-l vâna: s-au panicat, au fantasmat c-o să-i mănânce ursul, a ieșit instinctul de vânători din ei, s-au văzut eroi.

Mă pun în pielea lor ca să-mi dau seama cât de prost sunt și eu când reacționez impulsiv.

Din păcate mulți deplâng doar moartea acelui urs.

Eu aseară am omorât doi țânțari în sufragerie. Le-am împrăștiat creierii și organele pe pereți. Am dat cu sete, sătul să mă sugă și bâzâie. N-a fost nimeni acolo să mă condamne. Țânțarii ăia puteau ajuta ecosistemul, fiind și ei mâncare pentru un alt animal, care și ăla e hrană pentru un altul…

Anul ăsta am lovit un câine pe autostrada spre Pitești. Sau autouliță cum îi spun eu. La 100 de km/oră n-am avut cum să-l evit și l-am făcut una cu parapetul lateral. Din păcate nu și-a pus (încă) nimeni problema că pe autostrăzile București – Pitești și București – Constanța lipsesc porțiuni uriașe din plasa care ar trebui să țină animalele departe de șosea.

De când am carnet cred că am omorât/facilitat moartea a sute de animale (printre care și oameni) poluând. Am mai salvat aparențele din când în când cu bicicleta, dar cu fiecare minut petrecut într-un automobil am mai adăugat puțin plumb și mizerie în plămânii vreunei vietăți.

Locuiesc într-un oraș mare. Care se tot extinde. Mă bucur să aud c-o să avem metrou prin tot orașul. O să-l folosesc cu plăcere. Cu toate că săpăturile alea vor distruge ce s-o afla sub pământ și probabil vor perturba și din armonia realizată în mii de ani.

Stau la bloc. Cred că pe același teren, înainte să fie construit blocul, a fost un cartier de case. Și înainte de astea probabil o mahala. Și înainte, o pădure. Natură. Animale. Mie-mi place blocul meu. Îmi ține de cald iarna și nu mă plouă în el. Îi spun casă.

Îmi doresc să stau la casă „pe pământ”, cum se spune. Undeva la marginea orașului, într-o zonă mai liniștită. Cu toate că asta înseamnă să se mai defrișeze din inelul de verdeață al orașului. Și eventual să-mi ajungă metroul la poartă. Chiar dacă vreau eu sau nu, aceste cartiere se vor face.

susanne_posel_news_-ecocide-earth1

Îmi place să fac cumpărături în hypermarket-uri. Cu toate că și astea-s construite pe foste păduri. Casa animalelor.

Îmi place să consum și produse care nu se produc în apropiere, așa că dacă am poftă de curcuma sunt coștient că vine de departe, cu vreun avion, sau tren, sau TIR, oricum, ceva care perturbă natura.

În timp mă gândesc să-mi fac un bijniss. Ori să plec din țară. Văd că merge bine cu imobiliarele. Mai dărâm niște păduri. Să dărâmi păduri e o afacere bună. Oamenii au nevoie de lemn, că mobila nu se face din nimic. Ori îmi fac firmă de transport persoane în Anglia, că românul o să caute mereu mai bine/bani mai mulți, șosele sunt, cerere e…

Din păcate pentru celelalte specii oamenii se extind. În curând urșii ăștia de-i împușcăm noi prin orașe vor mai sta doar în amintiri. La Zoo nu, că-i prea inuman.

În viitor o să le arătăm copiilor animalele pe tabletă: „uite, d-ăsta măcelăream noi de Crăciun”, „p-asta o trăgeam noi de țâțe pentru lapte și făcea muuu” și „asta ne dădea ouă”.

Din păcate asta-i ipocrizia de care vorbeam. Faptul că refuzăm să conștientizăm că noi oamenii suntem ciuma naturii. Și de la apariția noastră n-a mai existat urs fericit. Că ne-am tot dus peste ei în casă cu blocuri, baraje și căi ferate.

Și să plângem acum după un urs, doar după un urs, e ca și cum am bascula fast-food, dar grijă mare să bem Cola Zero!

Săracul urs, a vrut să vadă și el dacă poate sta la oraș, dar n-a avut loc de alte mamifere. Bine că n-a venit în București. Îl claxonau miticii. Murea de inimă și stres după două semafoare. Prin Sibiu s-a plimbat câteva ore liniștit.

Știți că totul este o „lege a junglei”.

Dacă mergi în pădure printre urși o să mori. Nici ei nu vor aștepta să vină singurul urs capabil să tragă cu o pușcă cu tranchilizant ca să te adoarmă și apoi să te lase în mediul tău, în vreun mall. Ei n-au discernământ, dar ce?, toți oamenii au?

Aveți o părere așa bună despre noi ca specie…

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Nu mai bine te abonezi și-ți trimit eu un newsletter frumos din când în când? O să-ți placă.
Nu mai bine te abonezi și-ți trimit eu un newsletter frumos din când în când? O să-ți placă.