Unde nu există știri nu există jurnaliști

De câteva zile cei de la Libertatea s-au apucat să-i caute pe jurnaliștii-vedetă la conturile de social-media și să vadă dacă-s ca la manual: adică fără de colaborări ascunse, fără bani veniți pentru zâmbete fotogenice și manipulatoare lângă tot felul de produse, fără șușanale care să le afecteze imparțialitatea.

Probabil că Tolontan&echipa visează să strivească și corola de ipocriți a domeniului, să le dea una ca-n cazul Hexi Pharma.

Slabe șanse.

Esca nici n-a apucat să-și tragă bine sufletul după Covid că acum e luată la (mini)rost de online că în calitate de jurnalistă a promovat zeci/sute de produse. Lucru care nu se face dacă ești jurnalist și ai ajuns până la Articolul 8 al Codului Deontologic al Jurnalistului:

„Jurnalistului, în exercitarea profesiei și în relațiile pe care le întreține cu autoritățile publice sau cu diverse societăți comerciale, îi sunt interzise înțelegeri care i-ar putea afecta imparțialitatea sau independența.”

Mișcarea celor de la Libertatea e simpatică și lăudabilă, dar în ultimii ani am tot văzut oameni vâslind împotriva curentului. Și inevitabil căzând în cascadă. Nu mă mai entuziasmez.

Pentru cei care nu mă cunosc, să știți că-s absolvent de Jurnalism.

Licențiat și tot tacâmul. Împreună cu mine au ieșit pe porțile facultății, în acel an, zeci-sute de jurnaliști. N-am energia și timpul să caut dacă facultatea unde am fost eu și-a permis luxul să-i spună vreunuia că n-are stofă de jurnalist la final de drum. Am bănuiala că 100% din cei care nu s-au dat bătuți/plictisiți până-n ultimul an au acum o diplomă care atestă că pot scrie o știre imparțială, că pot face nițică documentare și sunt capabili să pună întrebări logice unor oameni care s-au trezit cu agoniseala luată de viitură.

Facultatea mea a produs anual o basculantă de jurnaliști. La fel și altele. Unde-s ăștia? Unde-s toți jurnaliștii școliți ca la manual?

Eu am avut noroc (lucram în domeniu de prin liceu) și am prins să fiu jurnalist cu patalamă pe ici-colo: radio, presă scrisă. Cunoșteam oameni prin zeci de radiouri, ziare și televiziuni, dar cred că am întâlnit prin ele maxim cinci foști colegi de facultate (nu mai zic din an). Mulți angajați în presă/radio/TV n-aveau studii aferente. Au învățat „pe teren”. Le-a predat șeful lecția de deontologie.

Între timp jurnalismul s-a tot îngropat (singur?).

Patronii și-au impus agenda, chiloțăreala a cucerit încet și singur și „hipsterelile” de calitate supraviețuiesc din donații. Presa, așa cum atrăgea atenția și Elena Stancu pe Facebook acum câteva zile, a ajuns să fie parazitată de dorința de a vinde. Presa e suportul pe care crești vedete. Presa e o tarabă.

(Ieri am văzut la TV reluarea unui serial made by Pro TV și mi-am dat seama că postul a produs și „actori”, nu doar „jurnaliști”)

Deontologia aruncată acum în fața Andreei Esca e passé.

Acum vreo 10 ani se rula placa deontologiei când Mircea Badea zicea verzi și uscate de la măsuța lui. Unii s-au imflamat că nu-i deontologic ca un jurnalist să spună atâtea bălării pe minut până s-a enervat vedeta și a strigat „eu nu-s jurnalist” în emisiune. Măcar aici avea dreptate.

Și de atunci lucrurile s-au tot transformat.

Jurnaliștii/oamenii de presă/radio/televiziune au început să se împartă în două categorii distincte:

• Ăia care pur și simplu vor să transmită Ceva, ceva bine documentat, ceva important;
• Ăia care au folosit expunerea ca trambulină personală, sugând colaborări de bani pe considerentul „eu am expunere, o va avea și biscuitul tău”.

Partea cu adevărat tristă abia acum vine.

Lumea adoră „jurnaliștii” (de acum le putem pune ghilimele) panou publicitar. Că-s mai din popor, sunt dezirabili, sunt umani, lasă o ușă deschisă către intimitatea lor arătând că mănâncă într-un loc, beau ceva, se șterg la fund cu X brand. Și ăștia au tot crescut, devenind o rețetă a succesului.

Când s-a spart buba?

Când „jurnalistul” panou a început să nu mai fie corect față de funcția de bază a meseriei lui. Dacă Ceva-ul transmis de el e alterat de banii primiți ca să zâmbească jivin înseamnă că nu mai trăim în epoca informației oneste (nu știu dacă am trăit vreodată, dar nu la asta visam?).

Încet încet resimțim cu toții ce înseamnă „jurnalistul” panou. E ăla care ocazional îți spune că vaccinurile nu-s bune, că nu există Covid, că planeta-i plată.

Oamenii de marketing (publicitari&alții) nici nu concep viața fără „jurnalistul” panou. Că-i spunem influencer, endorser, sau uom, nu mai contează. Important e că pe spatele/fața Andreei Esca se pot face niște bani. Mulți. Și oricum mulți oameni din vânzări îți vor spune că „omul e liber să cumpere ce vrea, nu-l manipulează nimeni”. D-aia în brief avem target, direcții de comunicare și studii de piață (în unele cazuri analize foarte ample despre cum gândesc cumpărătorii). De ce? De nemanipulabilă ce e piața.

Concluzia e că lucrurile sunt deja bine stabilite.

Deontologia nu mai există. Cred că doar din lene și lipsă de imaginație Andreea Esca nu promovează produsele ei „preferate” în timp ce prezintă violuri, accidente și inundații la știri. Ce, nu ne poate spune că ea folosește cu „încredere” Y colac gonflabil în formă de gogoașă când merge la mare, imediat după ce ne spune că trei sate din Moldova au fost măturate de ape?

Oamenilor oricum nu le pasă. Unora pentru că vând, altora pentru că văd ce (cred că) vor să cumpere.

Și să fim sinceri: când ați mai văzut știri la TV?

Alea nu-s știri. Sunt informații cu puternic efect anxietant, enumerație de drame finalizate cu un clip amuzant cu un urs care stă într-o piscină, un cățel care dansează, o pisică dansatoare ș.a.m.d..