Straiul popular, muzica tradițională și accentul puternic

Am avut norocul să mă aflu în niște contexte sociale interesante din care să-mi trag inspirație pentru textul ăsta. Cu ocazia asta răspund și la întrebarea „unde găsești inspirație?”. Peste tot.

…

Eram la fix 2-3 metri de niște copii cu vârste între 6 și 13-14 ani, cu ocazia unei șuste TV. Niște fetițe cu ceva talent acrobatic s-au dat la taină cu un pui de moroșan de vreo 6 ani. Cele mici vorbeau despre ce vor face în contextul evenimentului la care s-au adunat. Băiețelul era preocupat să se laude cu bunurile pe care avea să le primească de la părinți dacă juca bine rolul tradițional în care a fost vărsat. Cu o mână își potrivea clopul pe cap și cu alta enumera câte jocuri are pe consolă, își flutura smartphone-ul (cu promisiunea că în curând o să primească ultimul model de iPhone) și n-a uitat să menționeze că imediat ce apare PlayStation 5 o să primească unul.

Într-un final o puștoaică n-a mai rezistat și l-a apostrofat. „Lăudăros mai ești!”. Băiețelul n-a schițat nici măcar un gest. S-a ridicat și a plecat să vorbească cu un adult din staff-ul evenimentului, în fața camerelor, scoțând din desagă cel mai strașnic accent pe care cu câteva minute mai devreme nu-l folosise absolut deloc.

La câțiva metri distanță părinții puștiului zâmbeau încântați de cât de autentic le e copilul. Parcă și aud românii spunând în fața televizorului: „uite un pui de român autentic și cum păstrează el tradiția”.

Pentru PlayStation 5.

…

Acum ceva timp m-am nimerit cu un show de stand up într-o locație care pe timpul zilei a găzduit filmarea unui videoclip de muzică tradițională/populară/de petrecere. Motivația patronului, care și-a oferit gratuit spațiul pentru filmare, a fost că prin gestul lui ajută la promovarea și susținerea cântului tradițional.

Piesa interpretată de o dulșe pițipoancă era de un ridicol cum rar am mai văzut.

În afara filmării cântăreața vorbea cu cel mai clar grai de mall, dar când licărea becul roșu al camerei se umplea toată de glășcior ca pi la ei.

Piesa era despre cum o sărutare îți poate aduce o vacanță la „Ibitza”, dar „alceva de-mi dai, tce duc la Dubai”. Folosirea forțată și kitchoasă a unor cuvinte precum „peșce” (pește), „plăchește” (plătește) sau „cumince” (cuminte) pentru a potența izul regional era dătător de păr pe splină și completa tabloul senzațional de tragi-comic al tradiționalului românesc.

De ani de zile crește (într-un univers paralel mie) această industrie a „muzicii” de petrecere cu conotație tradițională, urmași ai fenomenului Văru Săndel care au mirosit că-și pot cumpăra chiar și un „bemveu” din cârpirea folclorului.

Muzica „tradițională” este un kitsch total într-un procent covârșitor din ce vedem la TV sau auzim la radio și petreceri.

Acum puțin timp mă apostrofa o populară pe Facebook pentru că nu știu să apreciez „valorile”, ea fiind dintre alea care se coboară din bemveu și se schimbă din H&M în niște straie a căror semnificație n-o înțeleg, ca să mai aducă puțină tradiție cu ocazia unor nunți, botezuri și colinde. Măcar manelistele sunt sincere și nu-și ies din port niciodată. Pe promotoarele tradiției strămoșești nu le vezi în ie și cu batic deasupra stratului gros de make-up fără câteva sute de euro și un context lacrimogen pentru o audiență care chiar sunt curios când dracu’ o să conștientizeze penibilul pe care îl încurajează.

Despre popularii care cheamă oamenii la hore în concerte electorale nici nu vreau să mai vorbesc.

„Și acum să mulțumim lu’ domn primar!”

Citat din cântăreț de muzică tradițională, secol 21.

…

Dacă tot ne-am nimerit să vorbim de subiectul ăsta în plină iarnă nu trebuie să uităm de mironosițele și flăcăii neamului care în preajma Crăciunului își pun cele mai frumoase straie tradiționale pe ei și pornesc a cânta despre neam, tradiții, bunici și alte concepte pe care le abandonează imediat ce părăsesc platourile de filmare. Dacă dați chiar și 10-20 de minute pe deja celebrele posturi de muzică tradițională/etno o să vedeți o avalanșă de ceea ce tinerii care nu mai apreciază „valorile” numesc cringe.

Dacă aș avea de ales ca metodă de tortură între Dorian Popa și ce e pe Taraf TV aș asculta versurile alea penibile despre câinele făcut în laborator al lui Dorian până aș pleca din lumea asta cu zâmbetul pe buze.

…

Oricine simte sau crede că protejează istoria neamului îmbrățișând măscărici înțoliți la ocazii e într-o cruntă negare a realității. Dacă vă întrebați bunicii cum era pe vremea lor o să vedeți că realitatea arhaică n-are nimic în comun cu pseudo-tradiționalismul promovat azi de o mare parte din cântăreți. Nici țoale, nici muzică, nu mai vorbesc de versuri. Și dacă bunicii spun că e ca-n muzica de azi e posibil să le fie mintea lobotomizată de prea mult Taraf/Etno și alte bazaconii. Până la urmă ajungi să crezi ce ți se dă ani de zile și să suprapui informații până dă un peisaj frumix.

Promovarea unor fetișcane care-și pun pe ele straie din n-jpe regiuni diferite pentru a sublinia apartenența la tradiție sunt o jignire pentru tot ce e tradițional. Și proto-flăcăii care cântă pe „ritm” local despre probleme cotidiene sunt de un penibil legendar. Mă mir că nu se rup ițarii pe ei de jenă.

Specialiști în domeniu ar putea să vă explice cât de mare e hăul între ce este cu adevărat tradițional românesc și ce vând fazanii ăștia contemporani.

Mie și acum îmi stârnesc zâmbete amare părinții loviți de trăiri patriotarde care își transformă copiii în mici mascote, rupte de realitatea rurală pe care vor s-o imite. Dacă vrei să-ți vezi pruncul în rol de ciobănaș, ori simplu țăran român („ca acum suchie de ani”) nu trebuie să-l înțolești stereotipic. Poți să nu-l mai speli. Și să-l lași desculț prin glodul dintre blocuri.

Toate fandoselile astea sezoniere (pentru unii) și de carieră (pentru alții) mi-au amintit de un episod de acum câțiva ani de la poalele castelului Bran, când m-am dus cu părinții la „Răvășitul Oilor”, festivalul de mare profunzime tradțională, Untold-ul ciobanilor. A venit unu’ cu Hummer-ul la eveniment, a parcat în zona expozanților, și-a schimbat blugii cu niște izmene, tricoul cu o ie, șapca cu un clop și a început să vândă cu acșent strașnic niște pastramă de oaie, expusă direct în portbagaj.

Nu trebuie să mai menționez că din boxele mașinii îi răsunau aceleași tihnite cânturi din popor.