În rândurile care urmează o să bifez mai multe idei și subiecte de actualitate, dar toate vor ajunge la un numitor comun: reclamele la jocurile de noroc și responsabilitatea vizavi de ele.
Dar pentru că simt că nu pot să mă arunc din prima în știrea care a produs atâta vâltoare (decizia CNA de a scoate vedetele din reclamele la jocurile de noroc), o să plec de la câteva idei pe care le consider importante în economia conversației.
Înainte de toate trebuie să setez un cadru: eu simt și cred că mediul are o influență majoră asupra indivizilor. Cât % e genetică, cât % e mediu rămâne să aflăm într-un viitor foarte îndepărtat când o să putem face experimente pe oameni de tipul The Truman Show, dar până atunci rămân fidel credinței că mediul își pune foarte mult amprenta asupra noastră. Sunt tentat să cred că cel mai mult contează contextul în care te naști și trăiești, pentru că „degeaba ești bun dacă nu te vede nimeni”.
(probabil) E lumea plină de potențiali inventatori ai tratamentului pentru cancer, dar în momentul ăsta muncesc de la 9 ani la a ne coase tricourile din mall-uri (și probabil vor rămâne acolo). Undeva e un potențial fotbalist cum n-a existat niciodată, dar e prea sărac să meargă la un club de fotbal. Cel mai bun actor din toate timpurile e nevoit să fie șofer de taxi pentru că n-a primit susținere să-și descopere potențialul. Ați înțeles.
Sportivul de performanță
Sportivul de performanță este un favorizat social (în anumite situații chiar un asistat social). Exceptând valoarea simbolică pe care o are acesta – despre care o să vorbesc mai multe, utilitatea lui concretă, de cele mai multe ori, este egală cu 0 (și o să revin mai jos cu singurul aspect în care sportivul de performanță are valoare socială).
O societate poate funcționa și se poate dezvolta fără nici măcar o opreliște dacă nu are în palmares sportivi de performanță. România poate să fie oriunde își propune din punct de vedere social și economic, indiferent dacă are sau nu un Hagi, o Nadia Comăneci, Năstase, Popovici ș.a.m.d.. O țară poate exista fără medalii, trofee, fără a da cel mai rapid pe 50 de metri, cel mai săritor cu prăjina, cei mai buni la băgat o bilă pe o gaură. Sunt multe țări care se descurcă de minune fără a livra umanității absolutisme fizice. E și absurd să pretindem că nu se poate fără.
Firește, sportivul de performanță poate să fie un factor turistic (dacă vrea), dar pur și simplu nu-mi vine în minte – acum – vreun sportiv de performanță (la nivel global) pentru care oamenii să-și dorească să le viziteze țara. Știu că sunt sportivi care spun „veniți în țara mea” (mai mulți care spun „mergeți în țara X care mă sponsorizează”, dar cât de bine funcționează această influencereală e discutabil.
Sportul de performanță are o cu mult mai mare dimensiune simbolică, decât socio-sanogenă.
O să spuneți „George, sportivul de performanță poate stimula un stil de viață mai sănătos în rândul populației”. Da și nu. Sportivul de performanță poate stimula dorința de performanță („dacă ăla a reușit poți și tu”). E interesant de urmărit câți copii s-au apucat de handbal (impulsionați de Cristina Neagu), câți de natație (impulsionați de David Popovici), ori de fotbal (mulți, dar să zicem Hagi), alegând să facă aceste sporturi doar la nivel recreativ și abandonând într-un final traseul sportiv fără sentimentul că au eșuat. Să fim cinstiți, mulți copii se apucă de anumite sporturi, ori sunt duși la sporturi, pentru că ei sau familia lor văd în asta o evadare din condiția socio-economică. Se dorește performanța. „Vrem să vedem dacă e bun/foarte bun la asta.” Dacă nu se prestează în registrul performanței copilul este retras, ori scos din echipă. Cluburile de sport recreativ sunt puține, miza lor fiind să creeze performanță pentru a avea ce să justifice „stakeholderilor” (părinții plătitori, eventuali sponsori).
Sportul de dragul sportului e o treabă foarte posh în rândul copiilor, o activitate mai degrabă rezervată familiilor care prin sportivitatea copilului fac networking și îi inițiază acestuia primele bule sociale valoroase, primele conexiuni extra-sportive. Mi s-a explicat faptul că sunt sporturi de elită economică unde prezența copilului facilitează oportunități de business pentru părinți și prietenii dezirabile pentru cei mici.
Cred că pentru a încuraja societatea să aibă un stil de viață sănătos, prin mișcare, poți să faci lucrurile și fără ajutorul elitelor sportive. 10000 de pași pe zi pentru cei mai mulți cetățeni nu necesită ca țara ta să dea cel mai bun alergător. Neerlandezii sunt înnebuniți să meargă pe bicicletă, ca și danezii, dar n-au dat lumii un puhoi de campioni la ciclism. Ultimul neerlandez care a câștigat Turul Franței, poate cea mai emblematică competiție pentru iubitorii de ciclism, a fost Joop Zoetemelk. În 1980. Neerlandezii pedalează că le place, e sănătos și știu că e cel mai bun mijloc de mobilitate urbană.
Problema este că țările, din dorința de a creiona un Ceva al lor, se agață de sportivii de performanță (atunci când nu o fac cu figurile istorice), apelând în general la un fals narativ al succesului colectiv. Nu vi se pare că este absolut degeaba când o țară vai de ea se mândrește cu o elită sportivă într-un domeniu care produce 0 (zero!) schimbare pe un domeniu crucial din interiorul propriei granițe? O parte dintre sportivi, când sunt cu medalia de gât, mai trag „semnale de alarmă”, că „trebuie” să se investească în sport, dar e oare o investiție bună dacă miza este o mână de performeri? Nu mai corect este să ceri infrastructură sportivă pentru o masă mediocră care vrea să trăiască mai sănătos, în detrimentul unei minorități care vrea să se lupte pentru glorie și medalii? Cerință care schimbă mult problema sportului. Nu mai faci una bucată arenă pe ultra-scump, ci mai multe împrăștiate și accesibile.
Am putea crede că succesul sportiv al unei țări denotă și o investiție în infrastructură sportivă, deci sănătate, deci bine comun. Dar realitatea este că multe dintre țările dezvoltate nu produc majoritatea succeselor sportive. Luat după PIB (ceea ce nu e neapărat un indicator relevant argumentării noastre, dar fie!), sportivii senzaționali nu vin exclusiv din SUA, China, Franța, Japonia, Germania ș.a.m.d.. O parte dintre marii atleți ai lumii vin din țări care se află la coada clasamentului. Așa că argumentul investiției nu girează neapărat succes (dar poate aduce divertisment sportiv, ceea ce e altă performanță).
Sportivul de carieră este un entertainer cu o mare valoare simbolico-națională când performează.
Cel mai ușor exemplu mi se pare cel al jucătorilor de tenis. Tenisul (modern?) simt că este sportul cu poate cea mai mică valoare națională. Îl consider aproape în exclusivitate un efort de familie, ba chiar o afacere de familie, iar aportul Statului se oprește în buza terenului de antrenament privat. Știu cazuri de familii care au sacrificat enorm pentru cariera în tenis a copilului, pariul lor financiar. La nivel socio-discursiv, jucătorul de tenis este un ceva solo până are performanțe. Nimeni nu se simte în momentul ăsta reprezentat de tenismenul român de pe locul 861 din clasamentul ATP (Luca Preda). Când Luca o să ajungă în top 100 o să vedem știri despre el. Când o să fie în top 50 o să stârnească mai mult interes național. În top 10 o să fie „băiatul nostru!”, al tuturor. Până atunci, tot ce face el e un efort de familie/context minimal.
Revenind la subiectul de bază, cine alege să facă sport de performanță (ori pentru cine se alege asta) se înhamă la un pariu cu propria relevanță socială. În Marea Schemă socială sunt sporturi care nici nu distrează publicul, nici nu entuziasmează vâna națională. Așa că orice pretenție apare, ca Statul/Colectivul să fie recunoscător (în bani), e în dezacord cu realitatea. E frumos, bravo că ești bun la X. Dar atât.
Și atunci?
Erau comentarii pe social-media vizavi de libertatea sportivilor de performanță de a face orice vor ei cu imaginea lor. Dacă vor să facă reclame la pariuri e dreptul lor. Ilie Năstase se plângea că e lăsat fără loc de muncă.
O regulă nescrisă spune că sunt 99,3% șanse ca tot ce spune Ilie Năstase să fie greșit, o minciună, ori o exagerare. Încă se cercetează.
Afirmația lui Răzvan Raț este atât de comică (și analfabetă) încât nu pot răspunde decât cu „dar dacă un puști te vede că faci sport îl poți influența să se apuce de asta?”. Pentru că dacă ești atât de inutil ca influență, chiar și după toate performanțele sportive, înseamnă că ce am spus mai sus (la primul punct) e adevărat: sportivii de performanță nu sunt utili social (și aparent nici în marketing). Deci Raț e plătit de pariuri degeaba și orice asociere cu el e fix-pix.
Handicapul sportivilor de performanță este că ei au ales drumul simbolului social. Puteau să fie șoferi, ITiști, bucătari, profesori, dar au ales să fie simboluri. Și societatea a zis (tacit), „fie, faceți asta, dar s-o faceți bine ca să ne mândrim cu voi și să ne convingeți copiii să fie ambițioși, sănătoși, etc.” Că mna, sportivul exprimă (cel puțin) conduită fizică – d-aia e absurd să faci reclamă la fast-food, suc, alcool ș.a.m.d. când ești sportiv.
Când sportivul de performanță vrea respectul maselor (și implicit bani) trebuie să performeze în virtutea misiunii. Precum preoții. Ai ales să te faci preot, lumea a zis „fie, ce te face pe tine fericit”, dar dacă vrei să fim cu toții ok cu asta trebuie să… și să…, conform unor reguli scrise și nescrise. Există o fișă a postului pentru toți și toate.
Discursul unora dintre fanii sportivilor de performanță (cărora le mai spun și teroriști simbolici), e că sportivii „au făcut totul singuri, pe barba lor”. Nimeni nu face nimic singur, pe barba lui. Datorezi ce ești unor oameni, care au luat niște decizii pentru tine, care au fost ajutați să te susțină, care au beneficiat de contextul social să te susțină, care infrastructură, care așa și pe dincolo. Un ceva cu miză colectivă construit/dezvoltat acum 5-10-15-20-30-100 de ani a ajutat să existe un Hagi, Popovici, Nadia. Oamenii și drumurile lor în viață nu apar ca prin minune, doar pentru că aleg de pe tăviță la 1 an (când se taie moțul/rupe turta) să fie sportivi de performanță. Ca și artistul care trăiește din arta lui, și sportivul de performanță trebuie să fie recunoscător colectivului că poate să facă și să trăiască din ce îi place. Dai la schimb ceva și oamenii vin să te vadă, îți cer autograf, te lasă în față la magazin. Năstase a avut bulan de context să poată face tenis cât vrea (și să ajungă să trăiască din asta). Ca el cam toți. Asta nu înseamnă că n-au muncit, nu le fură nimeni meritul (și performanța), dar îmi e imposibil să îmi imaginez o societate fără șoferi de autobuz, în timp ce o țară fără Ilie Năstase e doar o țară fără Ilie Năstase.
Motiv pentru care entertainerii de performanță (sportivii în cazul acestui text) au o obligație și responsabilitate morală. Li s-a tolerat să fie ce vor (nu ce era neapărat nevoie) așa că trebuie să ofere la schimb un exemplu de bună practică umană. Dacă voiau să fie mascote la pariuri puteau să spună de la început, nu era nevoie să li se dea încrederea și susținerea necesară unor simboluri virtuoase.
Ba chiar e comic să-ți pretindă sportivi cu viață (publicitară) non-sportivă să facă Statul infrastructură pentru sport de performanță. Ca să ce? Să creștem o generație de elită pentru viitoarele reclame la pariuri? E sinucidere curată să investești în elită care influențează vulgul să se autodistrugă. Ba chiar ar trebui suprataxat orice mesaj care contravine cu noțiunea de societate sănătoasă. Ori investim, dar tăiem din schemă intermediarul (sportivul). Facem bazine de înot cu dispenser de țigări la fiecare capăt de culoar, stadioane de fotbal cu agenții de pariuri la porți și terenuri de tenis unde după fiecare servă trebuie să bei o halbă de bere. Statul negociază direct cu Buba.
Din nou: de ce ar da bani statul pentru a avea o societate sănătoasă dacă misiunea e stricată chiar de „angajați”? Așa că decizia CNA este una foarte bună. Și probabil o victorie mică dar importantă în lunga bătălie împotriva jocurilor de noroc. Or să mai fie și altele, cât și ceva înfrângeri. Important e ca societatea să înțeleagă miza și durerea. Ceea ce mulți nu reușesc. Încă.
La întrebarea naivă „cUm StAbIlEșTe CnA cInE e VeDeTă?!” răspunsul e simplu: orice om urmărit de oameni e vedetă. De la 500-1000 de oameni la followeri pe social media ești considerat micro-influencer. Și s-a rezolvat dilema. Iar apărătorii „libertății” care nici măcar nu au vreo miză (financiară) în toate schemele companiilor de pariuri sunt pur și simplu idioți utili. Ăia care cred că democrație e ce cred ei că e democrație.
Evident, o lume fără sport (și performanță sportivă) e o lume ceva mai tristă, dar sunt țări care au învățat să facă haz de necaz că nu câștigă nimic. Și umorul chiar e sănătos.
Un răspuns
Ok, hai sa le luam pe rand:
-„Dar realitatea este că multe dintre țările dezvoltate nu produc majoritatea succeselor sportive. Luat după PIB (ceea ce nu e neapărat un indicator relevant argumentării noastre, dar fie!), sportivii senzaționali nu vin exclusiv din SUA, China, Franța, Japonia, Germania ș.a.m.d.. O parte dintre marii atleți ai lumii vin din țări care se află la coada clasamentului. Așa că argumentul investiției nu girează neapărat succes”
Nu e chiar asa, tarile care investesc cel mai mult in sport de obicei ies castigatoare. Hai sa ne uitam la clasamentul pe medalii la Jocurile Olimpice 2024, tarile enumerate mai sus de tine sunt pe primele 6 locuri, doar Australia e intre ele care si ea e o tara dezvoltata.
-motivul pentru care sportivii/vedetele sunt platiti sa apara in reclame, indiferent de natura lor, este pentru a face produsul mai cunoscut in ochii clientilor interesati. Daca iti faci un lant de magazine fast-food, o sa ai nevoie de reclame pentru a il promova. Il promovezi in sensul in care vrei sa atragi clienti de la celelalte fast-food-uri Dar tu nu faci reclamele pentru a convinge un vegetarieni sa vina sa manance fast-food. Deci tu te adresezi deja celor care sunt consumatori. Sigur, poti atragi sa atragi si cativa consumatori noi, dar astea in cazuri mai rare. In anii 2000, Crstian Chivu o inceput sa apara in reclame la Coca-Cola, la scurt timp Pepsi ca un raspuns l-o bagat in reclame pe Adrian Mutu. Jordan Belfort(omul real din spatele personajului din filmul „Wolf of Wall Street”) avea un test pe care il facea pentru a isi da seama daca ai talent de vanzator. Iti dadea un pix si spunea:”Sell my this pen!”, la care oamenii spuneau cele mai mari tampenii posibile. Raspunsul corect era sa spui ceva de genul:”Hello sir! Are you interested in buying this pen today?” Ideea fiind ca trebuie sa existe un interes din partea potentialului client pentru a-i putea vinde ceva.
-Eu zic ca vedetele au dreptul sa fie suparate, de asemenea cred ca legea e neconstitutionala. „Ce inseamna sa fii vedeta?” – e o intrebare foarte buna, mai ales daca statul incepe sa faca astfel de legi, bazate pe statutul de „vedeta”. Sigur, nu e prima oara cand se intampla. Tin minte ca prin anii 2000 era o lege cum ca presa poate defaima „vedete”…dupa cativa ani a fost declarata neconstitutionala. Si e normal, pentru ca ori avem toti aceleasi drepturi/consecinte conform constituiei ori nu.(asta cu toate ca judecatorii curtii constitutionale considera ca e ok ca unii sa aibe pensii speciale….dar asta e alta discutie). Eu nu vad cum ceea ce face CNA poate fii constitutional, dar vad ca pentru unii nu conteaza, ei vor doar sa fie desfiintate/restrictionate jocurile de noroc prin orice mijloace. Precum oamenii care considera ca interlopii trebuie bagati la puscarie indiferent ca exista dovezi sau nu(Victor Ponta se lauda la un moment dat in emisiunea lui Patraru ca „mai legal, mai nelegal dar cand eram eu prim-ministru, liderii de clanuri interlope erau in puscarie”). In opinia mea, acestia sunt unii dintre „Ăia care cred că democrație e ce cred ei că e democrație.” De asemea consider ca ei sunt niste „idioti utili” in promovarea autoritarismului…daca statul are puterea sa decida cine e vedeta si cine nu, pe ce criterii vrea el, inseamna ca autoritatea statului a crescut si peste cativa ani poate sa se foloseasca de aceasta putere in feluri care poate unora din cei care sustin CNA in acest moment sa nu le convina. Poate intr-o zi, partide gen AUR vor fii la guvernare si pot interpreta (arbitrar ca si acuma) cine e „vedeta” si ce „drepturi/obligatii” are…