Sila noastră și mândria

Inițial textul ăsta trebuia să fie doar despre o recentă discuție de pe Facebook despre niște chirii (scumpe, din Cluj) și cum își decorează românii casele (pe care eventual le pun în chirie), dar am așteptat îndeajuns de mult timp cu ideile în minte încât am ajuns la ceva mai mult. 

Acestea fiind zise…

Acum ceva timp mă contraziceam cu cineva pe Facebook despre o chirie în Cluj. 

Persoana în cauză postase două fotografii (cele de mai jos) cu două băi decorate/mobilate bătrânicios/sărăcăcios/demodat și spunea că nu-s condiții decente pentru cât pretind proprietarii pe chirie (autoarea postării n-a spus și despre ce sumă era vorba, ne lăsa pe noi să ne imaginăm n-mii-de-Euro, doar e vorba de Cluj).

Cum să nu-ți dorești să te speli pe dinți cu ochii la pisicul ăla?
Are mașină de spălat decapotabilă.

Cum n-aveam ceva mai bun de făcut la momentul respectiv am consumat 10 minute încercând să am păreri în secțiunea de comentarii a respectivei postări. Probabil mi se părea, la momentul ăla, că o să se ducă Bitcoinul la 2$ și litrul de benzină la 100$ dacă nu am o părere. Pentru că acum am prins alte 10 minute în care aș putea la fel de bine să mă așez sub un scaun și să ascult cum crește iarbă m-am hotărât să continui pe repede înainte această discuție care a inspirat atâtea glume: chiriile în Cluj. Dar și ceva în plus.

Piața imobiliară e vie, dinamică. Ea se modifică în funcție de interese, dinamică. Unii, mai simpliști, îi vor spune „speculă”, dar e curios cum „specula” devine „afacere” când tu ești cel care cere bani, nu care dă. Scurt, Clujul e o iapă imobiliară bună de muls pentru că e un oraș cu potențial. Se gentrifică, se transformă într-o alternativă la București, se alea-alea și pe dincolo. E normal și firesc, o țară cu pretenții de evoluție nu poate sta într-un singur oraș etalon. 

Sunt prețurile chiriilor din Cluj normale? Nu știu. Nu știu unde se stabilește normalitatea, nu știu cine și de ce ar reglementa asta, în interesul cui. Remarc din nou, cu umor, că românul e socialist când e păgubit, dar e cel mai cinic afacerist când are ceva de oferit. Probabil că bipolaritatea asta se trage de la un defectuos simț al comunității (despre care o să discutăm și mai jos). Altfel, chiriașii ar vrea probabil o plafonare a chiriei la X sumă, condiția fiind să nu aibă ei apartamente în chirie.

Revenind la postarea în cauză, personal nu consider că mobila veche într-un apartament înseamnă jeg și lipsă de condiții umane de viață. Așa era moda acum 20-30 de ani, să-ți cumperi mobilă pe care s-o transformi ușor în lemn de foc pentru trei ierni. Oamenii erau practici. Și ce să fac, să mă supăr pe mama și bunica pentru că n-au cumpărat mobilă de la Ikea să fie și ei minimaliști și cool? Pe vremea lor Ikea n-avea magazin în România, doar rută de exportat lemn și înțelegeri secrete cu Securitatea (mamă, ce le-am zis!). Iar gusturile… nu știu, nu mă dau pe spate nici designerii lui „am combinat ce am văzut pe 15 conturi de Instagram”.

Mi-a răspuns cineva la postarea respectivă că mobila veche, dacă nu-i bine întreținută, e plină de nasoale. Nici eu, nici autoarea postării (ori restul comentacilor) nu ne-am deplasat trupurile să ne uităm la mobila din poze, dar unii au presupus că-i plină de toate bolile cu „s”. Probabil o altă dovadă a gândirii adânc înrădăcinate că toți vor să ne fenteze, să ne tragă în piept, să ne vândă putredul și defectul. 

Legat de modă, lumea s-a schimbat, moda s-a schimbat, casele se decorează altfel. 

Nu mai merge cu tapet, gresia/faianța fără concept e „urâtă cu spume”, linoleumul e semn de sărăcie, mobila trebuie „să spună o poveste”, spațiul trebuie amenajat conform unei salate de informații de pe Pinterest ș.a.m.d.. Dacă ai o idee despre cum n-ai nici măcar o idee te duci și cumperi o cameră de la Ikea. Cert e că nu se mai poate cum e în fotografiile de mai sus. Să vezi durere când elita (financiară?) va spune „gata, ne-am plictisit de minimalismul scandinav, vrem plinul balcanic al anilor ’70-80”. Să vezii goană după bibelouri…

Eu am tot stat în chirie la viața mea și știu că nu toți românii au cunoștințe despre design interior.

Nici eu. D-aia-s cu mobila cum era Steve Jobs cu hainele.

A fost un chiul național la materia asta. Unii au transformat apartamentul oferit în chirie în debara personală („am un birou să-ți aduc”, „n-am nevoie”, „o să ai. Îl aduc”)Alții, cum e exemplul de unde mi s-a mutat femeia, s-au dus în primul magazin de mobilă și au zis „frumoasă mobila asta numită Cerasela. Da, așa vreau”, și casele multora arată precum o cameră de hotel decorată în 1998. 

În pozele de mai sus o să vedeți un furtun de scurgere atârnat funcționalist de marginea căzii. Cică și ăla-i subiect de silă și dezgust. Fie, nu-i elegant, dar eu am tot trecut prin renovări interioare și știu ce efort financiar e să faci o baie ca la carte. Poate că unii dintre proprietarii cu astfel de improvizări nu-și permit finisaje atât de moderne. Și cât să tai din prețul unei chirii pentru că-ți atârnă scurgerea mașinii de spălat în cadă? 100-200-300 de euro? De la ce sumă se simte milenialul+ îndreptățit pentru lipsa de finețe? 

Nu știu cine-s ownerii celor două băi de mai sus, dar în mintea multora probabil că-s niște hapsâni bogați care vor din tot sufletul (pe care nu-l au) să jecmănească un tânăr student la Litere. N-are cum să fie altcineva.

Știu că nu ne plac exemplele anecdotice (decât dacă ne subliniază opinia), dar am cunoscut și eu o bătrână cu apartament în chirie. N-avea finisaje premium, dar prețul era competitiv pentru că raport zonă-cerere. Femeia cheltuia 90% din chirie pe pastile. Ce era să facă? S-o dea la 50% din preț pentru că milenialul era dezgustat de lipsa mobilierului de la Ikea și a parchetului modern care se îndoaie după opt pași? 

Firește, am întâlnit și proprietari care nu voiau să schimbe nimic. Nu voiau găuri în pereți, mutarea mobilei prin casă, nimic. Ca-n orice domeniu sunt oameni și uameni. Unii parcă sunt și după sufletul chiriașilor. 

Și dacă tot suntem la capitolul „sila și mândria” vreau să readuc în discuție subiectul mijloacelor de transport în comun.

Dacă nu mai trece scuza cu timpul, ori calitatea transportului în comun, ultima lance aruncată e aia a mirosului. Că românului îi put alți români. Că a mers Gigel acum 15 ani cu un autobuz și fix în ziua aia nu se spălase nimeni, ba mai dormeau și 15 boschetari claie peste grămadă între scaune. Și că mirosul…

Ca turist prin Străinezia mă cam dau cu STB-ul altora. E frumix, rapid, dar ce să vezi?: și străinii miros a transpirație după o zi de muncă. Curios, te-ai aștepta ca la nivelul lor să-și astupe glandele sudoripare cu autostrăzi, piste de biciclete și cultură. Dar și ei put. 

La ei, ca și la noi, oamenii mai miros și din exces de parfum. Eu nu-s așa sensibil și silos ca om, că mi-am făcut ucenicia mâncând trei mese pe zi în adolescență la Meduze-n Vama Veche, dar îmi e greu să-mi dau seama dacă mă deranjează mirosul de boschetar, transpirație sau parfum ieftin și dulce vărsat direct din PET (parfum care se întâlnește și la muncă, nu rămâne în mașina personală). Asta dacă e să vorbim de curați vs. necurați. 

Fac apel și la ce spunea Kinezărie într-un video recent: dacă am accepta să ne miroasă puțin a alții, pentru 15 minute, am ajunge mai repede la destinație. Așa ne pute doar a sine și facem 60+ minute până la destinație. 

Altfel spus, mi se pare că suntem prea împroșcați de mironosițism specific unei clase mimetice până la absurd (doamne, elegant mai pot jigni). Nu fiți prea conțopiști pe burta goală că la cum arată lucrurile în curând o să trebuiască să ne înghesuim în autobuze, să facem dușuri mai scurte, să mâncăm mai altfel (poate chiar gângănii) și cine știe cum o să ne arate mobila.

Și, fie vorba-ntre noi, la cum vă decorați Facebook-ul unii dintre voi (ăștia scârbiți de casele altora/autobuze)… mai aveți loc de tablouri cu propria față prin casă?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Nu mai bine te abonezi și-ți trimit eu un newsletter frumos din când în când? O să-ți placă.
Nu mai bine te abonezi și-ți trimit eu un newsletter frumos din când în când? O să-ți placă.