Să nu bârfești mâna care te hrănește

Intru pentru mai mult de a cincea oară în acest restaurant pe care l-am descoperit de aproape o lună. Să merg de atâtea ori într-un singur loc, într-un timp atât de scurt, este o premieră pentru mine. Mâncarea e bună, de ce să zic, motiv pentru care am recomandat locul și altora, ori ne-am dus prieteni acolo. 

Aseară ajung înaintea doamnei și sunt poftit la o masă rezervată (de soție), lângă un alt domn care aștepta pe cineva. Respectivul era în taină cu proprietara restaurantului, aceasta fiind implicată 100% în afacerea ei. Servește/gătește la ea în bătătură. La ora aia eram doar noi trei în tot restaurantul, la nici doi metri unul de celălalt.

Mi-am comandat un ceai și am zis să-mi văd de ale mele până vine consoarta.

Patroana discuta cu acel client despre alți clienți, ăia răi care lasă recenzii negative, simandicoși, pretențioși, care știu ei mai bine. Fiind atât de apropiați îmi era imposibil să nu aud. 

Inițial m-a distrat conversația. Doamna în cauză expunea câteva cazuri „extreme” de clienți dificili. O temă ofertantă, nu?

Probabil unde s-a relaxat, lingușită constant de celălalt client care îi dădea în bune dorind avid să sublinieze că el nu e ca alții, femeia a început să spună tot ce avea pe suflet despre clienții ei. 

A tăvălit puțin și prin competiție, ea neputând să înțeleagă de ce se duc oamenii să mănânce mici la X (nu zic numele, cu toate că e vorba de Terasa Obor), „ce e hipstereala asta?”, în contextul în care meniul ei e o hipstereală și reinterpretare totală. Dar mna, „românii nu știu cum e la restaurant”, cum avea să tot spună dânsa.

După ce a tăvălit puțin concurența (cu toate că una servește mici și bere într-o atmosferă veselă de cârciumă din piață, și alta este bartai restaurantul unde se stă și se pot mânca mai multe lucruri – hipsterești), a trecut iar la clienți.

Eram umăr în umăr cu ei, savurându-mi ceaiul, și s-a apucat să spună că o enervează persoanele care vin la restaurant să bea „ceiuț”. Cred că putea să-mi miroasă ceaiul de apropiați ce eram. „Cum să mergi la restaurant să bei ceiuț? Ceiuț bei la…” și s-a apucat să enumere unde consideră ea că se bea ceiuț. Era deranjată că într-o altă zi au venit niște fete să bea ceiuț și au tras de un ceiuț cât s-au și pozat în locația ei instagramabilă (deține niște colțișoare care pot da un astfel de zvâc). 

Apoi, „ce să se facă cu grupurile de studenți”, că vin 10, mănâncă trei, iar restul „trag de o apă”. 

Ce să te faci? E nasol. Poate că era o idee bună să nu-ți faci restaurantul zid-în-zid cu o facultate. Mai ales una despre care, stereotipic, știm că produce săraci. Iar disperarea asta a unor patroni că-s căpușați de „săraci” mă face să-i încurajez să-și pună pe uși „Nu servim amărâți, desculți și celor cu salarii mediocre. Dăm bătaie clienților care trag de o apă.”

A mai fost deranjată și de un client care într-o zi a cerut ca volumul muzicii din restaurant să fie dat ceva mai jos. Și foarte pedant și arogant îi explica ăla Ei cum stă treaba cu muzica în restaurante. Asta m-a atins direct. La prima mea vizită la ei am nimerit la o masă la care nu ne auzeam om cu om (singurele boxe erau fix acolo) și l-am rugat frumos pe chelner, dacă poate, să dea muzica puțin mai încet. Era pur și simplu prea tare în locul în care eram. N-am fost eu simandicosul din povestea patroanei, dar și eu tot un român care „nu știe cum e la restaurant” m-am simțit din moment ce nu știu că la restaurant muzica e așa cum știe ea că trebuie.

Și pentru că deja totul pare o secvență de film Cristi Puiu, lucrurile nu s-au oprit aici, culminând cu un ultim deranj al patroanei. Dar înainte de asta, puțin context: de fiecare dată când am fost la acest local am nimerit o masă din apropierea bucătăriei deschide. De fiecare dată am ajuns acasă mirosind puternic a mâncare. Nici când gătesc eu nu intră așa adânc mirosul în piele, păr și haine. Pentru că aseară după restaurant a trebuit să mergem la un eveniment am stabilit cu soția să rezervăm o masă într-o altă zonă a restaurantului, poate așa scad șansele de a lăsa impresia că am mâncat pe plina din bucătărie.

Ce spune proprietara celuilalt client? „Au început să-mi ceară tot mai mulți clienți să nu-i mai așez în partea aia de restaurant că le miros hainele a mâncare. Oamenii ăștia nu știu cum e la restaurant!”

Unul din „oamenii ăia” era chiar soția, care sunase cu câteva ore înainte să rezerve unde stăteam eu. Și beam nenorocitul ceiuț.

Acum, unii dintre voi o să-mi spuneți, „de ce nu te-ai ridicat, de ce n-ai făcut o scenă, de ce nu…”. Dar soției îi place mâncarea de acolo. Și mie. Așa reduși, neduși la restaurant, băutori de ceiuț și hipsteri care uneori stau la coadă la Terasa Obor, am găsit în nemernicia noastră un dram de civilizație să mâncăm acolo. Iar timpul nu ne permitea să căutam alt loc ca să mâncăm ceva repede înainte de evenimentul de după.

Dar femeia mă știe. Și ea știe și simte că aia a fost ultima mea masă acolo. Ea știe că pe harta mea de Google Maps restaurantul ăla e pus cu semn de „Interzis” împreună cu alte trei unde nu vreau să (mai) merg nici bătut. Ea știe că la faze d-astea sunt foarte ranchiunos și țin minte. Și că prefer de o mie de ori să învăț rețetele alea și să le fac acasă (cât de greu poate să fie? Am mai pus în mămăligă chestii) decât să merg undeva unde sunt bârfit pentru că beau ceiuț, cer o anumită masă, ori nu vreau să-mi duduie muzica-n urechi.

Oricum, cât de „patron” de restaurant să fii încât să nu-ți dai seama că nu trebuie să bârfești clienți, cu clienți, lângă clienți?