Polițista blondă, tânără și alea-alea

Eram zilele trecute într-o intersecție aglomerată din București. Traficul, nemernic așa cum îl știm, era dirijat de polițiști. Bine, încercau să facă ceva, dar nu e ca și cum poate un om cu caschetă să îndrepte un haos de amploarea poftei de tablă pe care o au românii.

Am traversat pe la trecerea de pietoni și după mine polițista care dirija bucata aia de astfalt a strigat ca pietonii să stea pe loc. Toți s-au oprit. Mai puțin o femeie de vreo 55 de ani care a țâșnit dintre ceilalți oameni care așteptau pe trotuar, și a început să fugă printre mașinile care treceau cu viteză. Polițista continua să țipe către femeie să stea pe loc, să nu traverseze. 

Doamna nu s-a oprit. Iar fuga ei era… specifică oricărui om trecut de o vârstă, puțin supraponderal, puțin lipsit de grația și viteza tinereții. 

Mașinile au frânat zgomotos. Unii au ratat la mustață femeia.

Ca-n multe alte cazuri, dacă vă uitați cu atenție la cei care fug pe trecerea de pietoni, ori traversează neregulamentar, odată ajunși pe cealaltă parte… se relaxează. Nu se mai grăbesc. Nu mai fug. Și-au adus aminte că n-au o urgență, nu-s alergați către Undeva. Pur și simplu au izbucnit în Usain Bolt pentru 5 secunde, prin fața mașinilor. Dar nu se grăbesc. 

Ce e asta? Prostie? Nesimțire? Nu știu. 

Revenind.

Femeia de mai sus începe să meargă relaxată. Polițista, nervoasă, se îndreaptă spre ea cerând o explicație pentru care doamna n-a stat locului. Când a văzut că e urmărită femeia a început iar să alerge. Trist comic de situație. Filmată separat, secvența asta părea un film prost de comedie cu o polițistă pe urmele unei femei care-și flexează genunchii ca niciodată în ultimii ani. Polițista, și mai agasată, a început să fugă după ea. Câțiva metri mai târziu o oprește de braț și îi cere buletinul. Dialogul demn de un film românesc pe care dacă l-ai vedea ai spune „mult mai exagerează regizorii ăștia”:

• Stați!
• Luați mâna după mine!
• De ce nu ați stat la trecere?
• Dar ce am făcut?!
• Ați traversat când am zis să n-o faceți.
• N-am făcut asta.
• Cum n-ați făcut asta? Toți stăteau la trecere, am strigat de mai multe ori să stați și ați fugit printre mașini.
• N-am făcut asta.

Femeia a continuat să nege.

Între timp în jurul celor două s-au adunat spectatorii care comentau. „Gata, ați găsit marea infractoare”, „păi da, că pe ăia din Parlament nu-i luați”, „rușine, vă luați de o biată femeie”. 

Mă uitam dacă filmează cineva. Nimeni.

Tânăra polițistă se gândea la ce posibilități are. O lase pe femeie să plece? Îi dă o amendă? Până la urmă a hotărât s-o cheme la mașina de Poliție (unde-mi imaginez că a scris o amendă/avertisment). 

Dar rămânem cu ceea ce a fost. Și n-a fost. 

O polițistă dirijează circulația într-o zonă haotică din oraș. Șoferii sunt nervoși, pietonii sunt nervoși, toată lumea e nervoasă. O doamnă, fără abilități impresionabile de parkour și fără să se grăbească cu adevărat undeva, strică din puțina ordine reglată în fluxul rutier. Nu-i prima, nici ultima persoană care va face asta. 

Polițista își simte autoritatea subminată și e pusă în situația ridicolă de a alerga după ceea ce pare nesimțire, nu nebunie cu parafă medicală. Oamenii se raliază aproape organic cu „victima” abuzului polițienesc.

Nu doar că-i abuz, dar polițista mai e și tânără („ce știe asta”), mai e și blondă („proastă”) și nici nu face ce trebuie să facă un polițist (să aresteze politicienii corupți).

Am sperat să nu filmeze nimeni, mișelește, de la jumătatea acțiunii, pentru că-mi puteam imagina știrile din presă („bătrână agresată de organele de ordine”) și multitudinea de comentarii (similare celor de pe stradă, dar mai dure sub anonimatul digital).

Am fost aproape de un nou subiect de știri care să rupă audiențele.

Aș vrea să am și eu încrederea pe care o au bătrânii când traversează aiurea. Și polițiștii când aleg o astfel de carieră.