Pedeapsa noastră cea de toate zilele

Pe la vreo 14-15 ani am avut un moment de idioțeală împreună cu cel mai bun prieten. Ne-am dat seama că e super distractiv să facem bombe din șosete. Practic, în miezul nopții, împachetam mai multe petarde în perechi de șosete, stropeam totul cu spirt, aprindeam un fitil improvizat și aruncam „bomba” de la geam. Unele bubuiau îndeajuns de spectaculos încât să mai încercăm, altele se stingeau de cum atingeau asfaltul de pe strada circulată din fața blocului. Motiv să mai încercăm.

Într-o singură seară mi-am terminat toate șosetele pe distracția asta.

Nu ne-am pus niciodată problema că s-ar putea întâmpla ceva groaznic, cu toate că unele bombe ajungeau sub mașinile parcate (și probabil că ardeau acolo). Ori aterizau pe mașini. Altele se izbeau de geamurile mașinilor care treceau cu viteză pe stradă. O secundă nu ne-am pus problema că facem ceva mortal. Ne hăhăiam ca proștii la 12 noaptea. Hai, eu eram un mediocru de nota 7, dar tovarășu’ C. era bartai olimpicul și-n Top 3 în clasă. Dar în serile alea împărțeam același neuron. 

În fața unei știri despre un șofer care n-a fost condamnat cu executare după ce a omorât trei oameni pentru că a depășit coloana, tata mi-a explicat: „n-a existat intenția. Nu s-a urcat la volan să omoare oameni”. Și cu asta basta. Dacă nu e intenție e altceva.

Iarna trecută un puști de 15 ani din Constanța se juca într-o parcare subterană cu prietenul lui. Au găsit ceva inflamabil, au dat foc, 150 de apartamente au fost afectate, 37 de mașini distruse. 

Puștiul de 15 ani a fost condamnat la 3 ani într-un centru de detenție. 

Acum… o zic eu? O gândiți voi?

E o prostie. O mare prostie. Bine că sentința nu-i definitivă, dar tot o prostie rămâne, și sper ca această decizie să fie doar de ochii lumii. („O dăm acum cu 3 ani să-i liniștim pe supărați și apoi când uită lumea…”, sper)

Bă, Bonea, îți e ușor să vorbești că…”. Da bă, știu. N-am apartament în blocul incendiat, nu mi-a ars mașina, n-am pătimit la incendiu. Cu toate astea n-are nimeni de câștigat dacă un puști de 15 ani merge într-un centru de detenție pentru 3 ani de la o joacă imbecilă. Pe nimeni. Nu se repară blocul, nu se cumpără mașini. Nu așa funcționează o societate normală, nu așa se educă un copil.

Dacă n-ai călcat niciodată într-un centru de detenție află că de acolo nu ieși un cetățean mai bun, mai responsabil. De cele mai multe ori e fix pe dos. Lucru valabil și pentru penitenciare. 

Nu mai spun că nici măcar n-a existat intenția copilului de a distruge. Sunt ferm convins că o să regrete până la adânci bătrâneți fapta, iar statul o să-l „ajute” cu vârf și îndesat să nu-și depășească niciodată condiția de condamnat. Mă mir că presa nu l-a făcut deja vedetă, să-i știm fața, CNP-ul și toate rudele. Trei ani de detenție în adolescență te marchează profund și îi diminuează considerabil șansele să aducă o contribuție reală la societate, ba chiar să facă vreodată ceva care să contrabalanseze cu bunurile distruse. Ca o glumă (sau nu!?), cred că am avea mai mult de câștigat dacă l-am ghida pe puști într-o carieră (medicină, IT, ce vrea el) și l-am susține, decât dacă l-am izola. 

Trist e că dacă vă uitați la secțiunea de comentarii a acestei știri (indiferent de platformă) o să vedeți o majoritate considerabilă de români cerând, fiecare cu vorbele lui, o condamnare mult mai brutală a puștiului. Cineva îl voia și tras în țeapă! Pentru că plebeii sunt sadici și au impresia că puștiul e un criminal cu sânge rece care s-a plimbat cu torța pe la ușile celor 150 de apartamente și „a pus foc” la toate mașinile. Foarte mulți oameni sunt niște imbecili emoționali, ok? Imbecilitatea emoțională e cheia de boltă pentru sistemele opresive, pentru „a furat, dar a și făcut”, pentru „înainte era mai bine”, pentru „are criminalitatea în sânge”, pentru „bătaia e ruptă din Rai”, pentru „eu te-am făcut, eu te omor”, pentru…

Atât suntem de departe de orice ideal propus vreodată de cei care visează la o occidentalizare a societății românești. Suntem foarte departe. De tot.

Suntem în punctul în care condamnăm la privare de libertate un copil de 15 ani care s-a jucat cu focul (ne și bucurăm!), dar – și urmează nițel whataboutism – suntem total indiferenți și blazați la infracțiuni care afectează mai multă lume, pe termen mediu și lung. Inclusiv condamnarea puștiului va avea un efect nociv pe termen mediu/lung. Dar suntem pur și simplu incapabili să vedem pădurea de copaci.

Nu, alți copii nu vor învăța din condamnarea acestuia. 

Sunt pregătit să nu „facă sens” nimic din ce am spus pentru că un procent covârșitor din conaționali văd un lucru firesc în condamnarea unui copil. Și-s pregătit să stau cu mâinile-n sân de la distanță și să văd cum toată această strategie socială se va întoarce împotriva adepților ei.

Vă doresc atât cât meritați.

P.S. – cică vorbim de un „copil problemă”, cunoscut în comunitate pentru că făcea probleme. Wow, surprinzător! Un „copil problemă” a făcut o problemă. Păcat că nu s-a știut că e „copil problemă”, poate se făcea ceva pentru el să nu mai fie „problemă” și azi nu mai era situația asta. Dar lăsați, o să iasă din pârnaie foarte „neproblemă”. Ca toți ceilalți.

3 răspunsuri

  1. Ma gandesc la serialul meu favorit (cred ca din toate timpurile, daca ar fi sa aleg un singur lucru la carre sa ma uit, asta ar fi), Judjing Amy…

  2. ai dreptate, cam toti am facut tampenii in copilarie si facem si acum ca adulti. Doar pentru ca am fost mai norocosi si nu au fost consecinte grave sau nu am fost prinsi, nu inseamna ca nu puteam fi in exact situatia acelui copil. Iar peseapsa e absolut stupida, la 15 ani nu ai discernamant. O condamnare nu il va ajuta cu nimic (si nici pe noi).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Nu mai bine te abonezi și-ți trimit eu un newsletter frumos din când în când? O să-ți placă.
Nu mai bine te abonezi și-ți trimit eu un newsletter frumos din când în când? O să-ți placă.