„Paștele mă-tii, Matei!”

Mi-a fost greu să aleg un titlu pentru articolul ăsta. Am oscilat între mai multe, având în minte și citatul din marele Kazi Ploae: „român fiind, succesul altuia te-nțeapă ca un pinten”. Pe mine mă înțeapă uneori fericirea altora, dar nu mă doare la invidie, ci la lipsa de fericire în alte tabere pentru că (motive reparabile). 

M-a scos femeia-n lume. M-a dus la Lacul Morii, loc unde n-am ajuns niciodată în 32 de ani de București. 

Mi-a plăcut. Ce potențial zace-n zona aia, mamă-mamă! Așa nu-l vedem și apoi, când Lacul Morii o să câștige o medalie olimpică și o să fie cel mai rapid lac de acumulare pe 100 de metri, o să spunem în cor că „noi țineam cu Lacul Morii de când era mic, dar așa-i în România… nu se vrea…”. 

Am fost la un picnic unde s-a discutat despre cartierul de pe lângă Lacul Morii (au venit vreo 3-4-5 oameni din cartier, conform mâinilor ridicate la întrebarea „cine stă prin zonă?”, restul hipsteri de prin alte părți ale orașului). S-a vorbit frumos și clar despre gentrificare, spațiu public, dezvoltare, cartierele noi de blocuri (a.k.a. viitoarele ghetouri) șamd. 

La finalul discuției s-a pus un documentar danez, „Redescoperirea”.

Așa m-a întristat. Îmi venea să plâng de ciudă. Ciuda nu-i 100% invidie, dar nici departe. 

Documentarul danez poate aprofunda senzația de neputință națională. Ca să știți în cazul în care vă mănâncă degetele să-l vedeți.

E vorba despre 47 de copii de 10-12-14 ani din Copenhaga care participă la un program interesant într-o zonă abandonată din oraș, un petec de natură între străzi și blocuri. Un nene, capul experimentului și ceea ce pare întruparea Dumnezeului Parentingului pe planeta asta, îi invită pe acești copii în spațiul ăsta, îi împarte în tabere și apoi îi lasă să-și creeze propria societate. Acolo, în natura din cartier. Să se gospodărească singuri, să-și facă tabere, cazemate, reguli. Evident, copiii vin câteva ore pe zi în acel spațiu, nu dorm acolo, nu-s prizonierii experimentului.

La început copiii îți lasă impresia că vor reproduce cartea „Împăratul muștelor” de William Golding. Se bat, se ceartă, își fură lucruri. Arbitrul nu intervine decât când lucrurile escaladează și îi invită pe copii să se așeze la masa negocierilor. Ce fac picii? Își fac legi. Nu par duși la biserică (chiar din contră), dar reușesc organic să se înțeleagă asupra unor reguli biblice (să nu furi, să nu-i faci altuia ce nu vrei să ți se întâmple ție). Se instaurează pacea.

Ce se mai întâmplă în societatea asta utopică?

Cei mici încep să-și facă cazemate. Cum știu și vor ei. Arbitrul nu intervine decât să-i laude pentru inițiativă, să-i încurajeze să aibă încredere în ei, să laude ideile inovative. Nu există „vă arăt eu că-s mai mare”, „știu eu cum”, „voi sunteți mici și nu știți”. Nu-i hiperprotectiv, intruziv, nu are favoriți, nu discriminează, nu spune „de ce nu ești ca ceilalți”. Ăla mai special dintre ei e lăsat să facă ce vrea și-și inventează un set de tobe din lemn. Dacă ei vor într-un fel așa se va face. E lumea lor. 

La final copiii își dau seama că e nevoie și de elementul economic în societatea lor așa că încep să discute despre cum să-și inveteze un sistem financiar. Și le iese ceva, dar mai mult ca orice reușesc să aibă o dezbatere interesantă despre bani, noțiunea de salariu și muncă. La 10-12-14 ani. 

Sunt empatici, toleranți, înțelegători și-și oferă spațiu și intimitate. 

Astea le-au învățat acasă și într-o societate întreagă la cap. Te uiți la copiii ăia cum interacționează și-ți vine să spui „bă, ăștia puteam să fim noi, dar suntem… (completați voi)”. Numai bine intră cartea lui Bogdan Murgescu („România și Europa. Acumularea decalajelor economice – 1500-2010”) care prezintă foarte ușor de înțeles (doar rău intenționații și spălații pe creier nu pot înțelege), cum s-a ajuns la discrepanța asta între România și Danemarca. Da, cartea compară România, Danemarca, Irlanda și Portugalia. Merită s-o citești așa cum merită să bei doi litri de apă pe zi.

Tot în weekend am fost să văd R.M.N.-ul lui Mungiu. 

(Încă) îl mai găsiți prin cinema. Puteți să-l vedeți cu 10 lei la cinemateci, ori mai scump și confi pe la unele mall-uri. Mergeți să-l vedeți că așa radiografie și diagnostic românesc nu știu când o să mai vedeți. Nu știu (și nu-mi pasă) ce râci intelectuale au unii cu Mungiu și filmele lui, dar după #dogpoopgirl R.M.N. e cu siguranță o altă splendidă oglindă a românismului/prezentului. 

Am ieșit de la film cu multe alte dureri despre ale noastre. Că-s cinematografele goale la filme românești. Când filmele românești ajung cele mai rapide filme la 100 metri iar spunem că noi țineam cu filmele românești de când erau mici. 

Apoi mi-am pus întrebarea (naivă) de ce posturile mari și tari (Pro, Antena, astea) nu dau și ele niciodată un film precum R.M.N. sau un documentar. Nu la ora aia bună când se bat în emisiuni de înaltă jenă, ci sâmbăta la 13-14, în locul filmului cu pac-pac și iubire neîmplinită. Asta-mi reamintește să-mi scot programele mari și tari din TV. Mă simt bogat cu puterea pe care o am.

Apoi mi-am adus iar aminte de copiii ăia din Danemarca, ăia care voiau să facă o societate și erau lăsați s-o facă după mintea lor. Mi-am adus aminte că după ce David Popovici a ajuns cel mai rapid înotător a început să se urle că e nevoie de mai mulți David Popovici, mai multe bazine, mai mulți sportivi și medaliați. Și mi-am dat seama că încă suntem captivi mentalității de țară mică, avidă după medalii și recorduri prin care să arate că poate și contează. Am sacrifica o normalitate simplă și fericită pentru supra-eforturi medaliabile. Că danezii și alții care au atins starea aia de liniște și împlinire cu viața nu fac o misiune personală/națională din câștigarea unor titluri. Poate d-aia și câștigă din când în când, că se distrează și se bucură de joc. Și când nu-s pe podium sunt ok, fac în continuare tot ce e mai sănătos și bine pentru sănătate și minte, fără să se simtă eșuați și înfrânți. 

Ca să pun sare (de Himalaya) pe rană vreau să țin minte toată viața că-n ziua când am ajuns la Lacul Morii să văd un documentar despre cum gândesc copiii de 10-12-14 ani din Danemarca am trecut pe lângă un tată care se plimba pe acolo cu băieții lui. Erau toți trei cu bicicletele. Tatăl și băiatul mai mare stăteau pe o parte a aleii. Matei, puștiul de vreo 10 ani, pedala la trei metri de ei, pe partea cealaltă. Nu încurca pe nimeni, acolo voia el să pedaleze. Ta-su a început să urle la Matei, să pedaleze pe aceeași parte cu el. „Bă, tu mereu trebuie să faci altfel! Paștele mă-tii, Matei!”.

Matei o să-și urască tatăl, țara și probabil va face o societate după chipul și asemănarea celor care l-au crescut. Aviz bătrânilor care îi arată cu degetul pe copiii nerespectuoși/proști/răi de azi. Ăia care l-au înghițit pe Ceaușescu/Iliescu/tranziția se supără ca țărani pe sat că au crescut o generație care înghite detergent pentru atenție.  

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Nu mai bine te abonezi și-ți trimit eu un newsletter frumos din când în când? O să-ți placă.
Nu mai bine te abonezi și-ți trimit eu un newsletter frumos din când în când? O să-ți placă.