„Nu atinge că se strică”

Când eram copil mai aveam scurte perioade de timp când stăteam pe la bunici. Tataie-și vedea de ale lui (grădină și țuică). Mamaie era milițianul de serviciu, geană pe orice. Și-mi aduc aminte că avea un obicei foarte interesant (frustrant atunci): nu mă lăsa să mă bucur de jucăriile noi, de teamă să nu le stric. Jucăriile noi și surprizele de la Kinder ajungeau pe rafturile înalte de unde se puteau admira ca la muzeu.

„O să le strici”

Așa că mă puteam bucura de o cutie cu jucării mai vechi (și stricate sau incomplete).

Astăzi am citit că multe școli din România au lacătul pe terenul de sport. Să nu care cumva să intre copiii să joace un fotbal, baschet ș.a.m.d. în vacanță. Dacă strică ceva? Dacă se lovesc? Cine vrea sport să se joace între mașini.

Și aici se întâlnesc două gândiri. Aia care spune „nu pentru că strici” și aia care ar putea strica. Și adevărul e că unii copii chiar strică.

Ați remarcat satisfacția de pe chipul unor copii când lovesc, zgârie, dărâmă, rup? E ceva captivant și profund bolnăvicios. Parcă au fost crescuți să strice…

Ce a fost înainte? Oul sau găina?

Copilul care strică, ori adultul hiper-protectiv? Habar n-am, dar nu poți repara una fără cealaltă. Nu poți deschide lacătele terenurilor de sport fără să explici arta jucatului frumos. Nici nu vreau să-mi imaginez anxietatea adulților care ar da libertatea asta copiilor și apoi nivelul de autoconfirmare când ar vedea dezastrul. „Știam eu că-s animale”.

Habar n-am de unde trebuie începută treaba.

Probabil că trebuie să-i crești pe cei mici cu gândul că trebuie să respecte ce e la comun (lucru pe care nu-l fac nici adulții, vezi traficul). Probabil că trebuie să-i înveți pe adulți să aibă încredere în copii.

Cert e că nimeni n-are de câștigat dacă pui lucrurile frumoase pe raftul de sus.