Munca noastră și mândria, debaraua și chiria

Conform unei știri BBC, s-a ajuns în punctul în care 4 din 10 persoane sub 30 de ani dau mai mult de 30% din venit pe chirie (știrea este despre Anglea, dar nu se aplică doar la ei). Ce înseamnă asta? Cândva s-a stabilit că pentru o viață sănătoasă, armonioasă și care să merite trăită trebuie să decartezi cel mult 30% pe d-ale casei. Să-ți rămână de o țoală, un parizer, o vacanță la bulgari (Canare dacă ești englez).

Situația de mai sus nu se aplică doar englezilor. De curând am citit pe Facebook (dar nu mai știu la cine și sper să se sesizeze și să spună „eu”) că și-n alte mari orașe din lume (Amsterdam) au bubuit chiriile astfel încât tineretul nu-și permite prea mult urban, lucru care probabil va gentrifica și mai mult cartierele sărace și marginale, luate cu asalt de tinerii muncitori (eventual din clasa creativă) care nu-și permit Centru, dar fac Rai din Inelul 2-3 al orașului. În funcție de nivelul de hipsterime se duc și mai departe, mai izolat, mai în sărăcia cu potențial. 

Paranteză.

Vă împărtășesc pariul meu imobiliar. Cine are bani (și timp) să cumpere tot ce prinde și poate în Ferentari – București. Da, chiar acolo, în zona aia, unde-s blocurile cu 4 etaje și camere foarte mici. Acolo, peste 40-60 de ani, o să înceapă o mișcare hipsterească de cartiere dormitor, apartamente mici după standarde de ultimă modă din Japonia (și ce altă țară va mai da trendul ultra-minimalismului locativ). Un potențial cartier studențesc, împrospătat de creativii de peste 20-30 de ani care nu-și vor mai permite altceva și vor lua cu asalt zona, împingând în afară săracii.  

E posibil ca lucrurile să se schimbe mai repede, dar eu mă gândesc la nepoți. Până atunci așteptăm prima cafenea de specialitate din Zăbrăuți.

Nu vă uitați cruciș, n-am dat sfaturi de Bitcoin, n-am zis să investiți în imobiliare-n Dubai. Dar Ferentari… altă viață.

Închid paranteza.

Citeam zilele trecute în newsletter-ul lui Victor Kapra (pe care vă încurajez să-l urmăriți) că în Japonia tinerii se mută în garsoniere de 9 metri pătrați. Tineri, între 20-30 de ani. Aproximativ 560$ pe lună pentru 9 metri. 

Kapra a avut o remarcă interesantă la final: „nu am înțeles vreodată, de ce, în cele mai multe cazuri, cu cât o națiune devine mai bogată și evoluată, cu atât oamenii de rând locuiesc mai scump și mai prost”.

Ce a spus Kapra mai sus se potrivește mănușă cu o recentă lectură: „Individualization” de Ulrich Beck și Elisabeth Beck-Gernsheim. 

Influențat de cele citite la Beck și ce alte lecturi am mai avut în zona asta mă duc către următoarele idei:

  1. Cine sunt „oamenii de rând”?

Oamenii de rând la care se referă Kapra sunt, cel puțin în această fază, o mică dar semnificativă categorie socio-profesională. Nu oricine e dispus să dea un purcoi de bani să locuiască într-o debara. Vorbim de oameni care câștigă de la bine în sus, care au un stil de viață ancorat în tendințele moderno-urbano. Îmi e mai ușor să spun cine nu s-ar muta la 9 metri pătrați: conservatorul care vrea o familie, copii, eventual mașină, vacanțe programate din timp și un loc de muncă stabil unde probabil se vede și peste 5 ani. 

Creativii, corporatiștii, cei care internalizează repede și profund discursurile despre mediu, spațiu, comunitate, sunt dispuși să dea o sumă mare pentru un spațiu mic. Ei simt nevoia unui tiny house.

Voiam să fac această mențiune pentru că nu oricine e dispus să dea mulți bani pe puțin spațiu. „Omul de rând” așa cum simt că-l vedem cei mai mulți dintre noi e ăla care câștigă puțin, are o muncă obositoare (poate cel mai mult fizică) și e cel mai probabil atât de frustrat de context încât n-ar face rabat la orice. Firește, să ținem cont și de diferențele dintre țări. Poate că-n China, Japonia, unde-i înghesuială, nici n-ai de ales. Stai cu o familie întreagă în 9 metri, vă înghesuiți într-un oraș de cel puțin 20 de milioane de alți heringi conservați și aia e. Dar europenii (cu accent pe țările care dispun de mai mult spațiu de manevră imobiliară) vor face sacrificii pentru spațiu. Ce sacrificii? Își vor lua mașină, vor face naveta casă-muncă, vor sta în trafic, poate și tren dacă le permite infrastructura, dar vor face calcule lungi dacă să stea la 9 metri în Buric, ori la 100 metri în Margine și la 2-3 ore de navetă zilnică. La cum observ bulele, momentan, românii sunt dispuși la navetă. Românii din „omul de rând”. Clasa creativo-corporatistă o să stea la 9 metri scumpi până se „de rând” și ei. „De rândul” e fluid.

2. Lumina de la Beck

Beckșii o dau super bine în carte despre schimbările din societate, așa cum le-au văzut ei încă din anii 1980. Despre individualism și cultul personalizării în care ne scăldăm de câțiva ani. Cum suntem diferiți de la fel și alte minunății paradoxale care compun lumea zilelor noastre. Știu că nu-s cel mai bun pe recenzii de carte, dar Beckșii sunt șmecheri și ți-ar prinde bine să-i citești. Capitolul despre femei/feminism e obligatoriu.

Printre altele, omul modern devine una cu munca. Nu muncești, nu exiști. 

S-a ajuns chiar în punctul în care dacă n-ai casă nu poți avea de muncă. Și dacă n-ai de muncă nu poți avea casă. Omului îi este permis să trăiască doar în relație cu ceea ce poate presta în marele mecanism care este societatea zilelor noastre. Pe scurt, nimeni nu poate să trăiască bine, liniștit și frumos dacă alege să nu fie productiv. Da, chiar și artistul trebuie să fie productiv, altfel arta lui o să-l omoare (de foame). 

De altfel, ajungem și la bocaje precum cel menționat de raperul Norzeatic, momentul ăla când „muncești ca să-ți permiți să muncești”. Dar asta e deja altă clasă socială și profesională, diferită de cea menționată la punctul 1 și dispusă să se mute în „apartamentele” de 9 metri pătrați. 

Revenind la observația lui Kapră, și trecând prin cele făcute de Beck, omul lucrativ, omul identificat cu munca lui, omul parte din societatea performantă, e dispus să stea în cutie de chibrit. 

Cum așa?

Păi i se vinde idealul existenței: productivitatea personală, conectată profund cu productivitatea de grup. Tu muncești cu drag și spor pentru binele comun (orașul frumos, curat, eco), și în acest oraș ai bucățica ta de Rai, 9 metri de liniște, escapism, gadgeturi noi, seriale non-stop.

Ți se pare că stai într-o cutie? Nu, greșești. Stai într-o poveste, stai într-un spațiu unic, personalizat. 9 metri pătrați de pânză albă pe care să pui ce culoare vrei. Ce dacă Top 500 Forbes se mută la 5.000 de metri pătrați? Ăia-s niște nesimțiți, ignoranți, egoiști. Tu, cu cei 9 metri pătrați ai tăi, poți salva lumea. Uite, plantează puieții ăștia și o să te simți mai bine.

Simți că nu mai poți? Avem și alte metode de escapism, iar pe altele ne pregătim să ne legalizăm, ori tolerăm. Oricum, n-ai prea mult timp să te gândești la problemele tale pentru că apar constant probleme universale care să-ți ocupe mintea. Undeva e mereu o râcă pentru care merită să-ți consumi timp și energie, uitând că-ți dai cu părerea despre suferința altora din cei 9 metri pătrați ai tăi.

Aici greșește Kapră, dacă ne luăm după perspectiva lui Beck: oamenii nu trăiesc scump și prost. Oamenii trăiesc accesibilurban, modern, eco, minimalist, la 5 minute de muncă, la 5 minute de metrou/autobuz/tren, la 5 minute de pedalat de cel mai apropiat și mare hipermarket. Standardele de locuire cu încăperi mari sunt comuniste/învechite/de neam prost, depinde de narativul fiecărui grup și cum definesc ei multul, opulentul (de obicei în note negative). Fiecare popor spune altfel la „cocalar opulent”, dar el tot cocalar opulent rămâne. 

Clasa creativă-corporatistă, cea care dă tendințele moderne în materie de viață, se va muta la 9 metri pătrați și va glorifica noul stil de viață. După ei vor urma alții, din treptele inferioare din punct de vedere al veniturilor și educației. Linie vor trage cei foarte bogați și cei care nu înghit discursurile de mai sus și vor un blamat „ca pe vremuri”. Cei din urmă sunt împinși tot mai departe, spre noi zări care urmează să fie gentrificate de perpetua clasă creativo-corporatistă în căutarea unei planșe goale, ieftine și cu potențial de cafenea de specialitate. Te-ai prins, e un șir indian (aparent) nesfârșit de lasă-mă să te las.

Acum sunt 9 metri. Urmează 8-7-6… 1 metru pătrat de casă. Casa cât suprafața laptopului pe care lucrezi. Casa sub birou. Ca într-un final să ne întrebăm „cine are nevoie de case? Sunt inutile și somnul e pentru cei slabi!” 

2 răspunsuri

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Nu mai bine te abonezi și-ți trimit eu un newsletter frumos din când în când? O să-ți placă.
Nu mai bine te abonezi și-ți trimit eu un newsletter frumos din când în când? O să-ți placă.