Georgeisme
Numele meu este anxietate și am George Bonea.

Kitsch-ul nostru cel de toate zilele

Când mi-am făcut primul buletin mi-a luat și bunica un cadou: o icoană cu Iisus. Nu era o icoană obișnuită, ci una cu led-uri. Capul lui Iisus era brăzdat de luminițe colorate alimentate de o baterie AA și decorul din spatele lui părea rupt dintr-o carte de Asimov.

Cu toate că pe la 14 ani descopeream că nu mai am o relație strânsă cu religia (ba din contră) mi-a plăcut să-l am pe Iisus din Daft Punk aproape. Și da, bunica a fost o persoană religioasă, prezentă la biserică (cu trup, spirit și portofel). La înmormântarea ei a fost duet între popi de parcă eram într-o fază eliminatorie de la Vocea României.

Buni mi-a luat icoana aia din pură convingere religioasă, convinsă că o să-mi placă Iisus-ul modern.

Recent a avut loc un scandal după ce într-un mall din București a avut loc o expoziție a kitsch-ului autohton și s-au expus și câteva elemente de kitsch religios.

Unii români s-au declarat jigniți de asocierea dintre kitsch și religie. Dacă ne uităm puțin peste profilul celor jigniți o să vedem că majoritatea supăraților se declară profund religioși, practicanți și iubitori de creștinism. Paradoxal, tocmai această iubire profundă îi face să nu vadă că sunt puțin excesivi. Sunt sufocanți în portretizarea iubirii spirituale.

Evident, n-avem de unde să știm dacă Iisus e ok cu asta sau nu.

Fiul lui Dumnezeu n-a lăsat vorbă despre portretizarea lui în epoca noastră. N-a zis dacă-l bucură tablourile mari, covoarele cu chip, ori crucile-hologramă. Astea au rămas ca temă de gândire pentru mădularele vii ale epocii în care trăim.

Conform unora, mai înfierbântați spiritual, nu există kitsch religios. Iisuși cu led-uri, Iisuși fosforescenți, Iisuși blonzi desenați pe diverse (de la covoare la chiloți), sfințiri de tot felul (de la cai la mașini), ș.a.m.d.. Toate sunt manifestări ale divinului, nimic altceva.

Știm deja că gusturile nu se discută. Ele se comentează.

Dincolo de problematica kitsch-ului religios, românul are o relație aparte cu kitsch-ul. Nu-i nimic anti-românesc în a spune că am fost mai mereu dominați de kitsch. Fiind mereu la granița influențelor am fost mereu predispuși la cârpeli de imagine.

Doar dacă ne referim la modă o să vedem că-n istorie au existat numeroase momente când pe un singur om (de cele mai multe ori o figură importantă social) găseam elemente de fashion franțuzesc-otoman-englezesc, toate în același timp, toate în dezacord. Figurile foarte înalte știau să țină o linie, dar imediat sub ele se transforma totul într-o varză totală.

Casele românilor sunt și ele o dovadă de kitsch. Exterior-interior.

Construite de cele mai multe ori din imaginația peticită cu „am văzut acolo așa și vreau și eu”, cei mai mulți au case-muzeu. Treci dintr-o cameră în alta ca dintr-o perioadă istorică în alta. Dar prost, foarte prost realizat totul. Case frumoase nu găsești pe toate drumurile. Dar poți să vezi mereu partea plină a paharului. Alegi tu care e aia.

Nu-i nimic fabulos că unii s-au supărat când li s-a arătat kitsch-ul religios.

Mi se pare șocant că expoziția de kitsch n-a fost arsă cu totul. Cum să arăți firescul și să-i spui kitsch?

Românul nu e kitschos în nimic: religie, iubire, modă, mâncare etc.. Românul e original. Și neînțeles. Și inevitabil victimă.

Un răspuns

Dă-i un răspuns lui Fănică Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Nu mai bine te abonezi și-ți trimit eu un newsletter frumos din când în când? O să-ți placă.
Nu mai bine te abonezi și-ți trimit eu un newsletter frumos din când în când? O să-ți placă.