Nu-mi e frică de Doamne-Doamne, ci de Femei-Femei

În principiu, eu sunt ok. „Să nu generalizăm”

Despre toxicitatea șefilor s-a tot scris și e maculatură de umplut biblioteci întregi. Doru Șupeală a găsit pentru voi zeci-sute de articole pe tema asta în newsletter-ul lui

Nu intru în prea multe detalii, dar până la vârsta asta mi-am conturat niște opinii despre leadership și greu găsesc argumente împotriva următoarelor:

  • În capitalism empatia pune piedică profitului care trebuie să fie constant pe plus. Recent am avut șansa să aflu de la un prieten care lucrează într-o corporație uriașă (Top 50-100 la nivel global) că mai totul e o mișculațiune zugrăvită astfel încât să atragă periodic investiții, profitul fiind un deziderat care menține rotița în mișcare. E un joc de încredere care uneori nici nu se bazează pe un produs finit. Cum scriam recent în Revista Golan, capitalismul nu-și permite gândul de a nu face profit constant (ori de a avea oameni cu încredere în ei, precum în cazul prezentat în text);
  • Oameni de afaceri empatici, ori care nu sunt niște psihopați cruzi în goana după profit, sunt rari și au ceva din florile alea care strălucesc o singură dată la 100 de ani;
  • Sistemul te obligă de cele mai multe ori la o atitudine de reptilă, sânge rece. Te scuipă dacă nu calci pe oameni, dacă nu ciupești de oriunde poți. D-aia o să spun aici o nepopulară: doamnelor, salariul ăla egal pe care îl vreți nu vă este refuzat exclusiv pentru că bărbați/patriarhat, ci și pentru că-n capitalism ciupești/eficientizezi de unde poți. Și s-a putut de la voi așa cum se poate și de la copiii care ne fac telefoanele, hainele, ori amărăștenii care ne servesc la masă (și în cazul cărora s-a creat tensiunea bacșișului ca să nu se mai discute atâta de salarii decente). Unde mai pui că unele din surori vor cu ardoare să demonstreze că pot capitalism încât sunt dispuse să muncească mult pe puțin. Succesul e după colț, nu? Important e să vrei, nu? Nu vă fentează exclusiv bărbații din funcțiile de conducere pentru că-n 2023 sunt și femei în poziții de leadership și pentru ele tot o cifră într-un Excel sunteți. E despre bani. Bani.

Am avut și eu parte de șefi mizerabili. Top 3?

  • Aia care ne-a dat mesaj din vacanță, într-o zi caniculară când toată lumea îi făcea coșmelia să meargă: „Ce faceți? La muncă? Eu sunt la plajă în Grecia, mănânc caracatiță și beau uzo.” Mesaj trimis individual fiecărui angajat. Nu ne-am mirat, știam că e o proastă cu diplomă (la propriu) și funcție de conducere primită ereditar;
  • Ăla care mi-a scris ofuscat, când nu-i răspundeam la mail-uri și apeluri la 9 seara, „fie, dacă familia e mai importantă ca (numele firmei)… văd că noi merem picăm după teatru, masa în familie…”;
  • Aia care mă chema la ea acasă după program și pentru că nu mă duceam se răzbuna pe mine cu muncă mai multă.

Dar sunt ok, pe ăștia de mai sus în transformi în ceva. Personaje de cărți, glume, pilde. Plus că am avut mereu noroc să nu depind prea mult de toxicitatea lor.

Dar alții…

Pentru că-mi frec coatele cu oameni din presă am aflat pe surse, de mai bine de un an, că la Aleph e cam nasol. Știam că nu se dau salariile la timp, că în ciuda armatei de femei de pe post e o atmosferă misogină dubioasă în aer și că vin niște energii psihotronice ciudate dintre conducere. Când auzi asta din mai multe surse (minim 3 cum am învățat când eram student la Jurnalism) tinzi să crezi că e adevărat. 

Eu n-am zis nimic la momentul respectiv pentru că până la vârsta asta am înțeles că dacă vrei să te transformi în trompeta inopinantă a vreunei cauze bune sunt șanse s-o furi. E ca-n situația aia când vrei să te bagi să nu-și mai bată unul femeia pe stradă și te trezești bătut de amândoi. Am mai pățit d-astea. Arăt susținere, dar calculez bine șansele când vreau să fiu eu primul care strigă „hoțul!”

După ce am aflat că la Aleph e nasol am zis că, dacă mă mai invită la vreo emisiune (s-a întâmplat), n-o să mă duc. Și ce să vezi?

Acum puțin timp m-a contactat o membră a echipei Aleph să mă cheme într-o emisiune. Am refuzat politicos, argumentând că nu vreau să particip la ceva despre care am auzit că e, înainte de toate, toxic pentru angajate. Concluzia discuției scurte a fost în ton de „nu știu, mie-mi e bine” și „să nu generalizăm”. 

Acum, nu știu cât de alienat poate să fie un om într-o colectivitate de colegi de muncă și să nu afle că nu se dau salariile la timp (asta dacă el primește banii). Ori să nu vadă toxicitatea colcăind pe holurile redacției (cu toate că în plină mișcare #MeToo am văzut că și femeile între ele au standarde diferite de ce înseamnă abuz și „apropos nevinovat”). 

Nu pot să spun că-s complet surprins de faza de la Aleph despre care se tot scrie zilele astea. În primul rând pentru că știam. Apoi, presa (mai ales la noi) e foarte toxică. Peste tot ai structuri de putere care se impun mai mult sau mai puțin ortodox. Nu-i redacție unde să n-ai un libidinos, o grețoasă, un șefuț, o protozoare care supra-livrează, un analfabet, o roboată șamd. Am colindat prin destule redacții & televiziuni cu treabă și îi miros, simt subordonarea ca pe un parfum ieftin din târg.

Singura mea dilemă, și aici mai am de citit nițel, e să înțeleg incapacitatea unora de a empatiza cu cei mai hârșâiți din haită. Mai ales când femeile își dau la gioale între ele, gest care validează mentalitatea misogină („se mănâncă între ele că-s proaste” vs „se omoară între ei, dar așa-s bărbații, e bărbătește s-o faci”). Aici mai trebuie cercetat, mai ales în contextul amintit mai sus, acela de femei în funcții de conducere care-și bușesc surorile pentru profit/putere/statut. Știu una care e atât de fiartă pe femei, ea fiind una dintre ele, că la ședințe nu discuta dacă nu-s bărbați în sală. Nici nu se uită la tine dacă ești femeie și ai ceva de spus. Mna, caută validare, vrea să se impună, nu știu, dar e toxică. 

Dar asta mă preocupă, asta mă roade să știu. De ce „să nu generalizăm” dacă „la mine e ok”? E tot capra aia a vecinului în joc? Nasol. 

Eu mai pun problema și pe seama „pasiunii” pentru muncă. Ăștia prea pasionați de ceea ce fac sunt dispuși să facă rahaturi din prea multă pasiune. Printre care să nu vadă suferința altora. Iar cum jurnaliștii sunt rupți de poftă să-și vadă numele/fața pe știri despre incendii, violuri și copii la patinoar, îți dai seama de ce sunt dispuși să facă…

Concluzia: faza cu Aleph se rezolva mai devreme dacă nu existau unii/unele care să zică „eu sunt ok, să nu generalizăm.”

Un răspuns

  1. Fix cand am intrat in perioada aia a lunii cand urasc fiecare fiinta din birou, si nici macar nu ma refer la menstruatie, vad pe facebook postarea asta care stiam ca o sa imi hraneasca tare bine hate-ul fata de job, colegi, si sef.
    Nu sunt nici macar aproape de domeniul de jurnalism, nici nu sunt intr-o corporatie sau firma mare.
    Suntem 15 oameni din provincie, cam jumatate dintre noi artisti vizuali.
    Dar m-am regasit cam in 70% din articolul asta.
    Multumesc pentru contentul fain de citit pe autobuz spre casa din acest iad al artistului (job-ul).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Nu mai bine te abonezi și-ți trimit eu un newsletter frumos din când în când? O să-ți placă.
Nu mai bine te abonezi și-ți trimit eu un newsletter frumos din când în când? O să-ți placă.